În oraşul Agnita, ascuns undeva pe Valea Hârtibaciului, Ion Moţ este cunoscut ca directorul uneia dintre celei mai mari fabrici comuniste din oraş, Imix, care a renunţat la şefie pentru a putea petrece mai mult timp în natură. La aproape 90 de ani, Ion Moţ ascunde însă poveşti legate de filosoful Lucian Blaga şi istorisiri din război desprinse parcă din romane.
"Mie, Ion îmi spune. Ion Moţ. Sunt născut în '23, lângă Turnu Severin. Am stat 210 zile în război, pe linia întâi", îşi începe Ion Moţ povestea. La 15 ani lucra la farmacia lui Simion Blaga, nimeni altul decât fratele celebrului Lucian Blaga. "Şi am fost trimis să îl aştept pe Lucian Blaga la gară. Venea din Portugalia, unde era ambasador al României". În cele două săptămâni pe care le-au petrecut împreună, Lucian Blag a prins drag de Ion Moţ, tânărul cu patru fraţi şi o mamă văduvă. "«N-ai vrea să vii cu mine la Lisabona. Vii, faci şcoala de şoferi, te fac şoferul meu. Ai timp să înveţi şi intri şi în diplomaţie. Te fac diplomat», aşa mi-a spus. Aş fi vrut să merg, cum nu, dar am vorbit cu muma mea, care a început să plângă – ce se făcea ea singură cu frăţiorii mei. Şi nu m-am dus, chiar dacă mi-a părut rău", oftează Ion Moţ. Plecat-au 28 la război
Bătrânul stă în vârful patului, între cărţi şi amintiri. Nu a fost singura dată când a fost nevoit să refuze plecarea în diplomaţie. Trăind în mijlocul familiei filosofului, l-au mai chemat, pe rând, nepoţii lui Blaga, să li alăture în diplomaţie: unul la Londra şi altul Buenos Aires. "Au dat telefon la Simion Blaga: «Spune-i lui Ion că-i fac paşaport să vie». Dar eu, ce prost am fost, că-i muma singură... şi iar n-am plecat". Ion Moţ a rămas în ţară să facă Şcoala de laboranţi la Cantacuzino, la Bucureşti, şi, mai apoi, Facultatea muncitorească administrativ-juridică. Vremurile tumultoase l-au trimis pe front. Avea ocazia "să feneteze" războiul, dar a insistat să meargă pe front, acolo unde fusese şi tatăl lui cu ani în urmă. "Am plecat 28 de copii, de la mine din sat. Ne-am mai întors trei, dintre care numai unul nerănit".
Sub malul inamic
Poveştile din război sunt multe, pe măsura celor patru decoraţii pe care le-a primit. Istorisirile trec dincolo de Budapesta şi ajung în Cehoslovacia lui 25 martie 1945. "Fără să ştim, ruşii ne-au dat rolul de batalion de sacrificiu. De fapt, un batalion număra 900 de oameni şi noi mai eram 89. Şi ne-au trimis să traversăm râul Hron printr-o anumită parte, pe unde să simulăm o debarcare", povesteşte bătrânul. "Am trecut cu bacul 37 de inşi, pe râul de munte lat de 150 de metri. La mijloc, un proiectil al nemţilor a căzut pe bacul care a început să se scufunde. Am ajuns pe malul celălalt, înot, doar 18". Povestea capătă tragism: ajunşi sub malul inamic, nemţii nu îi observă. Dar nu îi văd nici ruşii "lor", asemeni nemţilor considerându-i morţi în urma proiectilului căzut pe bac. Trei zile au stat ascunşi sub malul nemţesc, fără să poată merge nici înainte, dar nici înapoi.
Câinele salvator
"Eram uzi în vreme de iarnă, nu ştiu cum de am ajuns să trăiesc atât. Fără mâncare, fără muniţie. Căpitanul avea un câine ciobănesc, foarte deştept. Şi a desenat o hartă cu poziţia noastră, hartă legată de gâtul câinelui, pe care l-a trimis în baza ruşilor. Şi a ajuns câinele în bază, au citit ruşii harta şi au legat de gâtul câinelui un răspuns, că în 31 martie, la ora patru, vin să ne recupereze", îşi continuă incredibila poveste Ion Moţ. Ruşii îi recuperează, dar nu pe toţi. Cinci mor în retragerea depistată de nemţi. "Când am ajuns la mijlocul râului în bărcile pneumatice, nemţii au început să tragă asupra noastră. Am fost rănit deasupra genunchiului, aşa încât ajunşi pe malul celălalt, m-au cărat doi ruşi, unul de-o parte şi unul de cealaltă. Şi-n faţa noastră a căzut un obuz. Norocul meu, dacă pot spune aşa, e că schija mare nu m-a lovit «cu colţul», ci a venit de-a latul. Şi nu m-a găurit, dar mi-a spart coşul pieptului". Răniţi şi după război
Poveştile lui Moţ au şi aspecte tragi-comice. Rănit pe front, a fost adus pentru recuperare la un spital din Sibiu, al Surorilor Francisane. "Ţin minte cum pe 9 mai s-o gătat războiul. Şi eram câteva sute în ghips în spitalul ăla şi de fericire am sărit afară să ne bucurăm. Dar erau nişte scări grele la ieşire, unde vreo 100 am căzut – ne-am spart ghipsul, ne-am rupt iarăşi picioarele. Şi iarăşi la pansamente, radiografii şi ghips. Abia în septembrie am ieşit din spital", râde Ion Moţ. Copil de ţărani analfabeţi, nu regretă participarea la război. Spune că a învăţat multe şi că l-a întărit. Experienţa din război l-a ajutat în carieră: a ajuns secretar de raion, apoi şeful Întreprinderii Locale din Mediaş, după care director al Fabricii de mecanică Fină Imix din Agnita. "Erau 512 angajaţi când am preluat eu conducerea. Când am plecat, erau 850, apoi au ajuns la 1.200. Acum mai sunt doi portari", arată pe geam Ion Moţ către ruinele fabricii pe care a condus-o. A renunţat la şefie cu mult înainte de pensionare. "Am vrut să mă întorc la meseria mea de bază, cea de asistent medical de laborator. Să am timp să citesc, să umblu prin păduri, să mă bucur de viaţă". Rămas văduv de câţiva ani, din biblioteca imensă ce a strâns-o de-a lungul vieţii a început deja să împartă nepoţilor şi copiiilor. Îşi mai păstrează, însă, cărţile despre cariera pe care ar fi putut-o avea: "Istoria diplomaţiei române", în 12 volume.
Recomandările noastre
