"Avem nevoie de modele." Persoane independente, fără angajamente partizane, capabile să furnizeze soluţii şi să ne scoată din mocirlă - anunţă o parte a baricadei. Ba din contră, vrem suport intelectual la baza acţiunii politice şi implicare activă în viaţa publică - îşi strânge vocile opoziţia.
Modelele intelectuale aleg aşa şi-aşa: unii au încercat şi cu politica, alţii nu s-au apucat niciodată, dar mulţi au fost solicitaţi să intervină şi s-au trezit acuzaţi că s-ar fi băgat unde nu le fierbea oala. Rapid, registrul se scandalizează ofensator. Omul căruia o întreagă generaţie îi cerea la mijlocul anilor ’90 să se implice în viaţa cetăţii ajunge "filosofeanul" posesor de "orgoliu nevertebrat" şi e vinovat acum că s-ar fi pus "în slujba golăniei".
Modelul care înşală aşteptările celorlalţi este cea mai detestată specie publică în România postdecembristă. Pentru că aici, reperele nu sunt surse de inspiraţie, ci promisiuni de izbăvire. Modelul românesc - indiferent din ce zonă vine - are, invariabil, rolul personajului biblic, capabil să schimbe ceva exclusiv prin propria voinţă. Miturile istorice sunt construite pe acelaşi calapod - marile noastre figuri sunt excepţionale prin capacitatea lor de a mişca ţara şi oamenii săi chiar împotriva voinţei ultimilor. Carol I ne-a modernizat cu forţa, deşi e discutabil ce anume a rămas statornic în urma sa, dincolo de exemplul personal (unul pe care nu l-a urmat, de altfel, nimeni în România ultimei sute de ani). Mareşalul Antonescu e providenţial pentru că a lăsat o altă pildă, a onoarei care nu se negociază. Naţionalismul său rezistă, în ciuda sutelor de mii de victime ale sale, pentru că are valoarea unei reţete prescrise de medic: oferă soluţii chirurgicale, ale căror eficienţă şi valabilitate sunt dincolo de opinia comună. Nici Nicolae Ceauşescu nu pierde bătălia cu o memorie confuză. E liderul prin excelenţă, omul indicaţiilor preţioase, cel obligat să-şi asume, în ultimă instanţă, decizia.
Modelele care solicită şi implicarea celorlalţi nu sunt prizate. Nu vrem oameni care să spună că e nevoie şi de noi pentru a se schimba ceva. Reperul e obligat, prin însăşi calitatea sa, să rezolve singur. Modelul trebuie să fie, într-un fel, şi conflictual. Să explice, dar şi să combată. Să igienizeze, acolo unde este nevoie. Să tragă semnale de alarmă. Din păcate, totul se opreşte aici: la noi, conflictul e contraproductiv. Niciodată fecund. Eşuează mereu în scandal şi în radicalizarea părţilor. Adepţii unui reper îi urăsc de moarte pe suporterii celuilalt. Nimic bun nu iese din încleştarea asta - câteva cuvinte tari, nişte satisfacţii vindicative şi mult zgomot inutil. Nu se avansează un centimetru, pentru că modelele nu au idei, ci duşmani, şi nu servesc pilde, ci replici. Reperele sunt o chestiune de viscere. Cine exersează moderaţia riscă. Un critic punctual al preşedintelui Băsescu decis să rămână în limitele normalului şi să aprecieze acolo unde e ceva de apreciat e înjurat cu patimă din toate direcţiile.
Ne puteți urmări și pe Google News
La noi, modelul mai greşeşte pe ici-colo, dar important e că se luptă cu "ei". Când spune însă că e nevoie de efortul fiecăruia pentru a mişca România, modelul scade la opt procente încredere şi trendul se inversează. Reper devine profesorul Dan Voiculescu. Doctorul în economie e doctor şi în soluţii miraculoase. Suficient pentru ca noi, cei care avem nevoie de modele, să-i predăm sceptrul încrederii. A dat cu subsemnatul la Securitate? Modelul nu suportă chichiţe sau relativizări! El poartă sau nu puterea unei promisiuni pe care toţi o vor împlinită, deşi refuză cu obstinaţie participarea. Dacă nu iese, se boceşte cu resemnare. Desigur, se merge înainte.
Soluţii? Prima: când nu ai modele, apelează la anti-modele. Pentru un popor care caută mai adesea scurtături decât cărări, reperul se înscrie mai ales sub specia refuzului de a privi mizeria de sub preş. Dacă nu poţi să faci precum modelul, încearcă măcar să nu faci la fel ca anti-modelul. A doua: doar exigenţa ne duce mai departe. Severitatea în raport cu personajele care populează spaţiul public exclude aplauzele prelungite în prezenţa reuşitelor, fie ele şi colective. Exigenţa nu înseamnă să lăudăm normalitatea, ci să-i criticăm imperfecţiunea. Altfel, riscăm să avem parte, mereu, de modele închipuite. În loc de mentori, vom avea dădace. Şi în loc de societate, tabere cu apucături de triburi.
Recomandările noastre
