Derapajul cursului valutar, din ultima săptămână, forţează o corelaţie simpluţă: suspendarea preşedintelui = scufundarea leului.
Corelaţia este corectă doar parţial, în sensul că orice tensiune acumulată în timp are nevoie de un semnal declanşator, care să-i determine să se poziţioneze pe investitorii care încearcă să fie cu un pas înaintea pieţelor. Însă lipsesc celelalte simptome ale panicii de piaţă: creşterea primei de risc - CDS şi a dobânzilor pe piaţa secundară la titlurile de stat. Ceea ce înseamnă că motivele fundamentale ale reaşezării de curs trebuie cercetate cu mai multă atenţie.
Pe de-o parte, deprecierea este presată de inflaţia de 15% adunată în ultimii trei ani, de căderea investiţiilor străine de la peste 9 la mai puţin de două miliarde de euro (şi prăbuşirea comparabilă sumelor trimise de muncitorii din străinătate), dar şi de schimbarea de poziţie a BNR, care se pregăteşte să restituie banii pe care până acum i-a împrumutat pentru susţinerea cursului. Însă mai important decât ce s-a întâmplat până acum este ce urmează, mai ales - ca întotdeauna - în materie de politică bugetară şi fiscală.
Există două mari abordări "ortodoxe" asupra taxării. Presupusa dreaptă propune micşorarea cheltuielilor publice, în scopul reducerii taxelor, astfel încât mai mulţi bani să rămână în economia liberă şi să o ajute să crească. Asta a fost reţeta de succes a Poloniei. Aşa-numita stângă propune mărirea impozitelor, care să susţină creşterea cheltuielilor publice, care la rândul lor să stimuleze creşterea economică. România ultimilor ani n-a avut parte de niciuna.
Separat, există şi o abordare ne-ortodoxă - cea care spune că taxele se plătesc singure şi că o reducere a lor va duce la o creştere a încasărilor, care să împace şi capra (bugetară) şi varza (productivă). Această abordare poate da rezultate, dar foarte rar şi în contexte foarte speciale, însă aplicată la întâmplare riscul ca ea să eşueze este enorm. Absolut separat, există abordarea "anti-ortodoxă" din timpul guvernului Boc, când au fost combinate tăieri de salarii cu creşteri de taxe, chiar şi în timp ce cheltuielile bugetare totale continuau să crească de la an la an. Nici guvernul de atunci, nici cel de acum, nu par să fi înţeles foarte bine în ce postură se găsesc.
Fosta guvernare a ajuns în situaţia fără ieşire de-a pretinde o felie cât mai mare dintr-un tort din ce în ce mai mic. Totul a culminat cu ultimatumul premierului Ungureanu faţă de Blejnar şeful fiscului să aducă la buget peste 40% din PIB în două luni (pentru că asta înseamnă o ţintă suplimentară de 1,5% din PIB: încasări la două luni mărite de la 5,5% la 7%, adică încasări la an crescute de la 33% la 42%). O creştere de invidiat care, odată îndeplinită, ar fi justificat orice altă ţintă: de exemplu 110% din PIB venituri la buget. N-a fost să fie!
Actuala guvernare crede că poate câştiga popularitate făcând exact opusul celei dinainte: mărind salarii şi reducând taxe. Popularitatea este un pariu complicat, dar aritmetica este în cazul de faţă simplă. Pe scurt, de la anul, bugetul ar trebui să renunţe la o parte din CAS, TVA (reducere la 9% pentru câteva alimente) şi impozitul pe venit (tranşe reduse pentru veniturile mici). În schimb, ar trebui să plătească salarii reîntregite complet pentru bugetari, să indexeze pensiile conform legii şi să se refinanţeze la dobânzi mai mari pentru a plăti împrumuturile de la FMI şi Comisia Europeană. În condiţii de stagnare economică, această combinaţie sugerează un deficit bugetar cu două cifre. Imposibil, deoarece atâţia bani pentru România pur şi simplu nu există. Pe baza acestei situaţii se pot anticipa trei lucruri foarte probabile:
- Victor Ponta sau cine va fi prim ministru va semna până la primăvară un nou acord cu FMI, pentru a-l finanţa pe cel de acum.
- Cel puţin jumătate dintre promisiunile electorale de acum vor fi sacrificate. Membrii coaliţiei de guvernare îşi vor disputa până în pragul sciziunii - care jumătate.
- Paritatea leu/euro va reflecta cu mare fidelitate cam cât de realistă este proiecţia bugetar-fiscală. Într-o aproximare fără pretenţii de rigurozitate, fiecare miliard de euro fără acoperire va însemna zece bani în plus la curs.
Recomandările noastre
