Criza zonei euro nu a fost cauzată în principal de datoriile publice ale statelor, ci de îndatorarea privată, susţine profesorul de economie Daniel Dăianu. Potrivit acestuia, euro a fost ca o marcă subevaluată , care a propulsat forţa industrială a Germaniei şi a penalizat alte economii cu monede supraevaluate.

Criza zonei euro nu este în principal una a datoriilor publice, fiscală, ci are o mare legătură cu îndatorarea privată şi se manifestă, în esenţă, ca o criză de dezechilibre externe şi ca o criză bancară, "ce au originea de fond într-o defectuoasă construcţie instituţională şi de politici", afirmă, într-o analiză, Daniel Dăianu.

Potrivit acestuia, deşi avem cazul flagrant al datoriei publice din Grecia, nu din "chestiunea elenă" s-a născut criza zonei euro. În acest context, Spania şi Irlanda "ilustrează grăitor rolul jucat de supraîndatorarea privată şi conduita neglijentă a băncilor, a autorităţilor de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare", punctează fostul ministrul de Finanţe.

De altfel, faptul că nu zona euro nu are în esenţă o criză fiscală reprezintă explicaţia pentru care dolarul american nu trece printr-o criză existenţială, deşi datoria publică şi deficitul de cont curent ale SUA sunt mai mari decât în zona euro.

Euro, o monedă supra- sau subevaluată

"Zona euro nu este o uniune monetară autentică, ci mai degrabă un mănunchi de ţări din UE, care folosesc aceeaşi monedă şi care intră sub incidenţa politicii monetare comune şi a pieţei unice", afirmă Dăianu. Nefiind o uniune monetară propriu-zisă, care să permite transferuri fiscale şi aducând laolaltă economii cu incompatibilităţi structurale majore, zona euro trece prin mari tensiuni.

Potrivit profesorului de economie, criza a revelat o fractură mare pe planul competitivităţii între Nord şi Sud, fractură care exprimă eşecul ipotezelor privind convergenţa reală înăuntrul "pieţei unice".

"Euro a pus la linia de pornire economii cu forţe competitive foarte diferite. Germania, după al doilea război mondial, dovedise o capacitate de recuperare economică extraordinară, care s-a materializat în aprecierea constantă a monedei sale, marca germană; cam ce s-a întâmplat şi cu yen-ul japonez. În schimb, alte ţări europene (între care Italia, Spania, Grecia, Portugalia şi chiar Franţa) au utilizat cursul de schimb ca instrument de compensare a unor deficite de competitivitate", explică Daniel Dăianu.

Astfel, euro a avut "două feţe" pentru ţările din zona euro: pentru Germania "a fost ca o marcă subevaluată, care a propulsat forţa ei industrială în interiorul zonei euro, spre toate azimuturile. Pentru ţările din flancul sudic, mai ales, euro a fost un echivalent, un proxy supraevaluat al fostelor monede, ce le-a creat un dezavantaj în susţinerea activităţii de bunuri şi servicii comercializabile". În plus, euro a redus drastic spaţiul de manevră, de corecţie a dezechilibrelor.

Avantajele politicii cursului de schimb

Politica de curs, ca politică industrială, poate ajuta la consolidarea şi crearea de avantaje comparative. "Altfel spus, are sens să practici cursuri subevaluate, care să mărească nişe de export (cumulat cu înlocuire de importuri) şi, astfel, să fie stimulată producţia autohtonă (dincolo de nevoia de a acumula rezerve valutare ca "tampon" la şocuri externe", explică fostul ministru de Finanţe.

Potrivit acestuia, moneda unică pare să fi funcţionat în zona euro "cu valenţele unei mărci subevaluate asupra economiei Germaniei, în timp ce era supraevaluat în raport cu forţa competitivă a Sudului". Irlanda este un caz aparte, fiindcă acolo avem de-a face cu extravaganţe ale industriei financiare nereglementate.

Devalorizarea internă este o soluţie?

Soluţia de diminuare a dezechilibrelor "interne" din zona euro prin devalorizări interne (reduceri de salarii/venituri şi preţuri ale activelor) are un sens economic, dar mai mult pe hârtie, este de părere Daniel Dăianu. Asta deoarece este foarte dificil, dacă nu imposibil, ca devalorizările interne să fie mecanismul principal pentru corectarea în permanenţă a dezechilibrelor într-o uniune monetară.

Regimul etalonului aur din perioada interbelică a condus la un dezastru, mai spune acesta. Corecţiile dezechilibrelor externe se făceau prin politici deflaţioniste, de austeritate, care au adus la putere forţe politice extremiste. Atunci nu existau stabilizatori automaţi care să atenueze impactul recesiunilor (bugetele publice erau mici), dar exista instrumentul monetar de modificare a ratelor dobânzii şi schimbarea parităţii faţă de aur.

"Lecţia ar fi: fie se creează o uniune monetară autentică, fie forţele centrifuge vor avea câştig de cauză. Cum să adânceşti integrarea este însă o problemă având în vedere că diminuarea în continuare a suveranităţilor naţionale nu poate fi pur şi simplu "decretată" de liderii europeni", comentează profesorul de economiei. În condiţiile în care timpul presează enorm, rămâne întrebarea: Ce facem cu democraţia în Uniunea Europeană? Şi ce înseamnă "More Europe" ca soluţie la criză, atunci când există diferenţe de viziune între protagonişti?

Lecţia pentru România

În opinia lui Dăianu, România are de tras mai multe învăţăminte: ce implică aderarea la zona euro; nevoia de spaţiu de manevră, inclusiv politica de curs de schimb; importanţa de-euroizării pentru a mări eficacitatea politicii monetare ca instrument de corecţie; cum să fie susţinute competitivitatea economiei, câştiguri de productitivitate şi avansuri pe lanţul valorii adăugate, rolul politicilor industriale autohtone şi la nivelul UE, rolul băncilor în dezvoltarea economică, valorificarea rezervelor interne de eficienţă, rolul educaţiei (investiţiilor în resurse umane), înţelegerea curenţilor de profunzime în economia mondială etc.