Să le fie învăţătură de minte. Dacă nu avea profit în 2010, Hidroelectrica scăpa de insolvenţă

Să le fie învăţătură de minte. Dacă nu avea profit în 2010, Hidroelectrica scăpa de insolvenţă

Cererea de intrare în insolvenţă a Hidroelectrica a luat prin surprindere pe toată lumea, iar ipotezele apărute după eveniment sunt dintre cele mai diverse. Iar contextul şi modul în care s-au petrecut toate aceste lucruri nu pot decât să alimenteze speculaţiile.

În primul rând, nu este clar dacă Hidroelectrica este cu adevărat în situaţia de a cere reorganizarea judiciară. Potrivit afirmaţiilor lui Remus Vulpescu, preşedintele Consiliului de Administraţie, creditorii către care compania are datorii mai mari de 90 de zile sunt Ministerul Economiei şi Fondul Proprietatea pentru dividende aferente anului 2010, şi Apele Române pentru redevenţe.

Este, probabil, o situaţie unică în istoria lumii capitaliste, ca o firmă să ajungă în insolvenţă pentru că a făcut un profit atât de mare în anii trecuţi încât nu mai poate plăti dividendele cuvenite acţionarilor. Deşi profitul din anul 2010 a fost de folos companiei la vremea respectivă, repartizarea lui sub formă de dividende a produs companiei un dezechilibru financiar care se simte şi astăzi.

Motive slab argumentate

Niciunul dintre cei trei creditori nu ar fi fost reticent la o cerere de păsuire din partea Hidroelectrica, cu atât mai puţin să ceară executarea silită sau insolvenţa. Băncile, de la care se putea aştepta o flexibilitate mai redusă, au fost plătite la zi. Situaţia nu este aşadar disperată pentru companie, cel puţin pe termen scurt.

Motivele invocate de conducerea companiei pentru intrarea în insolvenţă nu conving nici ele pe nimeni. Seceta prelungită este unul dintre ele, însă seceta nu poate face obiectul unei reorganizări pe cale judiciară. Implementarea unor măsuri de management al riscului care să înlăture efectele unor astfel de perioade proaste nu necesită un plan de reorganizare aprobat la tribunal.

Pierderile din diferenţe de curs sunt un alt motiv oficial, însă acestea apar în contul de profit şi pierdere al companiei de mai mulţi ani, şi pot fi combătute prin metode mai simple. Printre ele, protejarea împotriva variaţiilor de curs valutar prin contracte de cumpărare la termen de valută sau convertirea creditelor bancare în lei. Investiţiile, finanţate din credite pe termen scurt

Creşterea restanţelor mai mari de 90 de zile până la 470 de milioane de lei este un alt motiv invocat, însă pentru aceste restanţe s-ar putea negocia pur şi simplu o amânare cu creditorii sau ar putea fi rostogolite prin contractarea unor credite bancare.

De altfel, modul de finanţare aplicat de companie este unul dintre "secretele" care au făcut-o să aibă probleme cu lichidităţile. Datoriile pe termen scurt (de plată în mai puţin de un an) erau la sfârşitul lui 2011 de 2,6 miliarde de lei, cu peste 2 miliarde mai mari decât activele pe termen scurt din care ar fi trebuit plătite acele datorii.

Într-o altă abordare, investiţiile pe termen lung ale companiei sunt finanţate inclusiv din creditele pe termen scurt. Aplicată un timp îndelungat, această metodă este un garant al eşecului. Totuşi, rezolvarea problemei ar presupune regândirea politicii de finanţare şi contractarea unor credite pe termen lung sau emiterea unor obligaţiuni din care să fie acoperite creditele scadente, eliberând presiunea plăţilor curente şi permiţând optimizarea activităţii.

Demers juridic desfăşurat haotic

Lipsei motivelor serioase pentru intrarea în insolvenţă i se alătură felul în care s-a desfăşurat toată această operaţiune. Directorul general, de la care vine în mod normal o astfel de propunere, a aflat de cererea de intrare în insolvenţă la trei zile după depunerea ei la Tribunal. Mai mult, cererea a fost depusă în aceeaşi zi în care s-a luat decizia, deşi trebuie însoţită de diverse alte documente, deci pare să fi fost pregătită dinainte.

Întrebat de jurnalişti, preşedintele Consiliului de Administraţie nu părea să ştie luni că ar fi fost luată o asemenea decizie, iar unul dintre membrii CA, Andrei Todea, a declarat că nu ştie pe ce s-a bazat decizia şi că nu a văzut analiza pregătită anterior de conducerea executivă a companiei.

În plus, afirmaţia potrivit căreia Consiliul de Administraţie al Hidroelectrica ar fi luat o decizie atât de importantă fără consultarea acţionarului majoritat, Guvernul României, este imposibil de crezut. În concluzie, au apărut teorii conspiraţioniste dintre cele mai diverse. Scenarii vehiculate în ultimele zile Printre ele, încercarea de a scăpa de contractele cu "băieţii deştepţi", încercarea de a-i plasa pe aceştia în acţionariatul companiei, amânarea listării la bursă a 10% din acţiuni, vânzarea către companiile străine, sau chiar o înţelegere cu acţionarul principal al Fondului Proprietatea, care ar urmări vânzarea pe bucăţi a fondului.

Impresia confuză lăsată de preşedintele companiei este completată de părerile anterioare ale acestuia. La finalul Situaţiilor Financiare publicate de companie pentru anul 2011, el afirma negru pe alb că apreciază "soliditatea deciziilor luate, viziunea anticipativă a managementului, valoarea orientării strategice" şi că "datorită rezultatelor înregistrate până în prezent, societatea îşi consolidează poziţia de lider al pieţei de energie". După doar câteva săptămâni, Remus Vulpescu vorbeşte despre "un dezastru de management" la Hidroelectrica şi insistă asupra necesităţii de a intra în procedura de reorganizare judiciară. Citiţi şi:

  • Remus Vulpescu: Hidroelectrica nu intră în faliment, ci se reorganizează
  • Miza şi riscurile insolvenţei Hidroelectrica

Ne puteți urmări și pe Google News