Cu o mare discreţie, Partidul Democrat Liberal i-a expediat pe Emil Boc l-a Cluj şi pe Ioan Oltean la Bistriţa, iar Vasile Blaga a preluat, de facto, conducerea partidului.
Mişcarea face parte dintr-o strategie mai complexă a PDL, care încearcă să scoată din circuitul televiziunilor o serie de figuri triste, care enervau prin simpla apariţie. În locul unor miniştri uzaţi şi a unor parlamentari provinciali şi obscuri, partidul îi promovează acum pe Monica Macovei, Cristian Preda sau Valeriu Stoica. Nimic nu arată mai bine disperarea din vârful PDL decât rechemarea lui Preda, un intelectual pe care baronii partidului l-au urât şi-l urăsc cu sinceritate. Cu un Băsescu izolat la Cotroceni sub ameninţarea suspendării, cu primari care dezertează în masă de când PDL a trecut în opoziţie, Vasile Blaga este cel care va trebui să aducă acest partid la un scor de 25%-30% la alegerile locale – un obiectiv pe care şi l-a asumat chiar el, la sfârşitul lunii aprilie.
Istoria este plină de lovituri de palat prin care lideri slabi sau controversaţi au fost înlăturaţi de la conducere în mod neoficial, fără ca publicul să sesizeze transferul de putere. De exemplu, în 1970, în Portugalia, dictatorul Antonio Salazar a fost lăsat să creadă că încă mai conduce ţara când, de fapt, puterea fusese transferată către Marcelo Caetano. În PDL, de mai multe luni se cerea insistent organizarea unui congres extraordinar şi alegerea unei noi conduceri. Ar fi fost o catastrofă. În plină campanie electorală, în loc să se concentreze asupra bătăliei cu USL, ar fi izbucnit un război civil. Soluţia aleasă a fost să-l trimită pe Boc înapoi în poziţia în care s-a descurcat cel mai bine, primăria municipiului Cluj, iar Blaga, oficialul PDL care acum deţine cea mai importantă funcţie în stat – preşedinte al Senatului, va trebui să gestioneze perioada de tranziţie de până la congresul care, probabil, va urma după alegerile generale.
Pentru Vasile Blaga aceasta este cea mai importantă provocare din cariera politică, incomparabil mai dificilă decât candidatura (eşuată) din 2008 la Primăria Capitalei. PDL este aproximativ în aceeaşi situaţie ca în 2000 – minus Traian Băsescu. Şeful statului pare să fi înţărcat, în sfârşit!, fosta sa formaţiune. Partidul nu are o locomotivă care să-l scoată din mlaştina în care s-a afundat în ultimii ani. Marea masă a activiştilor PDL privesc cu speranţă către Mihai Răzvan Ungureanu, dar eu cred că ar trebui să-şi tempereze aşteptările. În primul rând, Ungureanu însuşi nu pare să se fi lămurit ce vrea. În al doilea rând, vârful PDL îl priveşte cu mefienţă şi pare să-i reproşeze trecerea în opoziţie. În sfârşit, chiar dacă Ungureanu se va înţelege cu estabilishmentul PDL, sunt sceptic că fostul şef al SIE va reuşi să genereze empatia alegătorilor, aşa cum a reuşit primarul Băsescu, şi să atragă prea multe voturi.
În consecinţă, Vasile Blaga, un birocrat de carieră care a gestionat decent ministerul de Interne, dar nu a avut succes în confruntări electorale directe, este cel care, probabil, va purta cea mai mare din responsabilitatea pierderii sau câştigării localelor. Aşa cum Ponta îşi joacă soarta politică în cele şapte luni care mai sunt până la alegeri, la fel şi pentru Blaga, un eşec ar însemna sfârşitul carierei politice.
Recomandările noastre
