Curând va apărea o carte delectabilă numită "Intelectuali la cratiţă", în definitiv o inocentă carte de bucate.

Nu vreau nici să intru în amănunte, nici să-i fac reclamă mascată. E doar o ocazie să privesc iar mai îndeaproape acest cuvânt atât de frecvent şi, poate, atât de semnificativ în lumea românească de azi: intelectual. Foarte multor cetăţeni de azi cuvântul le provoacă o grimasă ca de la sucul de lămâie. E un reflex condiţionat. Ca în experimentele lui Pavlov, cuvântul a fost asociat, în laboratoarele oculte ale mediilor, cu cele mai diverse senzaţii neplăcute, de la frică la dispreţ şi la scârbă. Originea modernă a acestei atitudini este, probabil, faimosul "Apel către lichele" al lui Gabriel Liiceanu. Cei vizaţi acolo, în general foşti colaboratori ai regimului şi ai Securităţii, n-au uitat niciodată acel text. Ei au refuzat să facă pasul înapoi "ca să fie iubiţi". În schimb, au observat că orice cristalizare a unei puteri intelectuale ar merge pe liniile zisului apel. Ar fi o greşeală să subestimăm inteligenţa celor care conduc din umbră România de azi şi de douăzeci de ani încoace. Ei au identificat foarte repede oamenii cei mai periculoşi pentru ei, adică intelectualii activi, acei lideri de opinie care au arătat că răul nu vine, la noi, din guvernări proaste sau dintr-o economie deficitară, ci că dedesubtul lor stă răul din noi înşine, permisivitatea noastră morală. De fapt, nu experienţa intelectuală în sine, nu performanţa academică sau artistică îi deranjează pe ei, ci dimensiunea morală ce reiese din discursul celor vizaţi. Aici este cheia demonizării intelectualilor. Un fost colaborator al Securităţii, oricât de sus-pus ar fi el, miliardar sau parlamentar sau mogul de presă, se simte în continuare vulnerabil. Orice discurs eticist îi poate fi, mai curând sau mai târziu, fatal. Nu e de mirare că imensa campanie anti-intelectuală din România ultimului deceniu a fost pusă pe roţi, prin maşinăria sa mediatică, de un om dovedit vinovat. El şi mulţi alţii ca el au arătat că au şi voinţa, şi puterea să-i distrugă pe "moraliştii" de azi. Dincolo de împletitura de injurii, insinuări, etichete de toate felurile cu putinţă atârnate de gâtul singurilor trei intelectuali ai României în opinia lor – Liiceanu, Pleşu şi Patapievici – ideea centrală a campaniei a fost cea de a arăta că niciunul dintre ei nu e demn să dea lecţii de etică poporului român pentru că niciunul n-a fost în trecut curat. Nu doar că n-a fost niciunul un Havel, dar au mai şi colaborat cu vechiul regim. În plus, niciunul nu-şi iubeşte poporul, dimpotrivă, duc tot felul de politici anti-româneşti. E incredibil cât de bine a prins acest scenariu. N-a avut nici o importanţă cine a spus lucrurile acestea despre ei, n-au contat nici cărţile, nici imaginea publică a inculpaţilor, nici dacă ideile lor şi instituţiile conduse de ei au fost benefice sau nu societăţii noastre. Nimeni nu s-a întrebat: "Bine, dar dacă oamenii ăştia sunt gunoaie, cum sunt prezentaţi în medii, atunci cine sunt cei buni şi valoroşi?" Eu cred că oamenii buni şi valoroşi ai României de azi sunt ei şi sute de alţii ca ei, şi că e păcat că lumea noastră intelectuală nu dă dovadă măcar de un strop de solidaritate.