1,7 milioane de oameni în stradă, în cea de a 11-a săptămână de proteste. Mișcări masive ale populației din Hong Kong care depășesc cu mult, ca reacție, protestul legitim pentru tentativa Chinei de a prelua, prin intermediul guvernării locale, controlul juridic penal asupra enclavei ce-i aparține, dar care beneficiază de autonomie. E ca protestul ultimei șanse și un semn major de contestare a integrării orașului - fostă colonie britanică - în cadrul Chinei comuniste și a sistemului său centralizat.

China a avertizat, în repetate rânduri, că protestele și mai ales confruntările violente cu poliția vor determina reacții care vor fi regretate de organizatorii protestelor. În același timp, Președintele Statelor Unite, Donald Trump, a anunțat, acum câteva zile, că Beijingul masează trupe la frontiera cu Hong Kong-ul. Acuzate că organizează protestele atât de la Moscova - împotriva alegerilor locale alterate de eliminarea participanților independenți și ai opoziției necontrolate de Kremlin, ca și pe cele din Hong Kong - autoritățile americane se disculpă și ridică din umeri, nefiind deloc implicate. Nu e nici revoluție colorată, nici primăvară arabă, e o revoltă genuină, locală, naturală, a celor ce nu-și doresc autocrație și pumnul în gură, sau ignorarea deplină a opiniei lor de către autoritățile care să o țină pe-a lor. Vor să conteze.

China este în postura cea mai delicată cu putință, și într-un moment deloc prielnic. Situația sa economică este puternic zgâlțâită de războiul comercial cu Statele Unite, care amenință, de altfel, să tragă întreaga lume în recesiune. E și motivul amânării taxării cu 10% a produselor exportate de China în SUA, în valoare de 300 mld de dolari, care trebuia să aibă loc la 1 septembrie. Lucrurile sunt mult mai periculoase. Apoi situația internă și cea a prestigiului pe terțe piețe nu mai pare să fie atât de bună: Uniunea Europeană a introdus restricții la investiții și condiții ce au făcut ca investițiile în UE să se prăbușească cu 85% anul acesta, iar discuțiile de la Paris ale președintelui Xi Jinping cu președintele Macron, Cancelarul Merkel și cu reprezentanții Comisiei Europene au fost neplăcute.

Deci situația generală nu este deloc avantajoasă pentru Beijing. Mai mult, în acest context, Beijingul nu-și poate permite să clipească în cazul Hong Kong, pentru că riscă o cădere a întregului său domino global. Ca să luăm doar prezența sa în Africa, contracarată azi de către Rusia prin intermediul companiilor militare private, la intervenția de ultimă oră a președintelui Macron, care a adus la G7 la Biaritz cam tot ce se putea aduce dintre liderii africani, în tentativa de a reclădi legăturile.

În Asia de Sud Est, în ciuda divergențelor nipono-sud-coreene, situația e complicată și noile coaliții în formare, respectiv de amplasarea rachetelor cu rază medie de acțiune, care amenință supremația chineză în Marea Chinei de Sud. Taiwanul a obținut un nou contract de avioane F18 de la Congresul american, o tranzacție susținută de Departamentul de Stat, care pare să se concretizeze rapid, în timp ce navele americane continuă să asigure libertatea navigației în regiunea declarată exclusivă a Chinei. Zborul militar comun ruso-chinez, de testare a apărărilor sud coreene și japoneze, au făcut ca părțile să își conjuge eforturile de reacție, chiar dacă divergențele bilaterale erau la apogeu, până într-acolo încât Kremlinul și-a cerut scuze de la Seul pentru intrarea în spațiul său aerian de notificare.

Deci ce ar putea China să facă azi cu Hong Kong-ul? Protestele mediatizate la scară majoră, nu fac decât să creeze un exemplu negativ propriei populații. Mai mult, arată că cineva se poate opune forței economice și represive a Chinei. Apoi un Hong Kong virtual independent, ca efect al reacției publice, creează probleme în alte regiuni ale Chinei – Tibet, Xinjiang – în Taiwan și chiar în rândul vecinilor din Marea Chinei de Sud sau de Sud-Est cu care Beijingul are dispute teritoriale.

De aceea China nu poate să clipească în Hong Kong. Încă nu are o soluție, deoarece o represiune poate crea chiar o revoltă de independență a Hong Kong-ului, iar intrarea trupelor chineze înainte de vreme pot declanșa reacții globale importante, într-un moment în care sprijinul pe care-l poate primi la nivel internațional, determinat de aura sa de prestigiu sau de avantaje economice oferite, nu este tocmai cel mai important. Pe de altă parte, nici să lase fără sfârșit protestele să curgă spontan și masiv, nesancționate, nu e posibil. O dilemă din care China nu a găsit o ieșire, dar înclinația sa naturală este spre o formulă de reacție mai blândă, poate nu atât de vizibilă, poate hibridă, de a reprima cumva sau opri protestele.

China nu-și poate permite să piardă Hong Kong-ul. Nici formal, nici imagologic. Nici măcar în aparență sau simbolic. Nu poate ceda spre anularea actului emis de guvernarea locală. Ar însemna să clipească, într-un moment dificil, să deschidă Cutia Pandorei și să permită repetarea curajoasă a modelului din nou, pe alte teme, sau în alte spații ale vastului său teritoriu, marcat de numeroase probleme. Așa cum nu-și permite astăzi să pătrundă în forță, masiv, cu trupe, în regiune.

Pe măsură ce protestele vor slăbi sau vor apare variante mai blânde și nuanțate de soluție, cu păstrarea aparenței și controlului, China va avea ieșire. A gândit multiple variante, inclusiv aceea de a construi o solicitare a protestatarilor către Beijing, pentru eliminarea actualei conduceri și nuanțarea actelor juridice. Însă protestatarii nu se îndreaptă spre Beijing cu cererile lor, nu recunosc o autoritate superioară, chiar dacă Hong Kong-ul e încă dominat de grupările pro-chineze. Din contra, protestatarii Frontului Unit pentru Drepturile Omului, organizatorii protestelor, nici nu vor să audă de Beijing, de implicarea acestuia sub vreo formă în oraș.

Mai există și alte mecanisme care blochează o acțiune în forță și limitează opțiunile președintelui Xi. Principalul se referă la schemele prin care potentații regimului folosesc enclava și situația unui stat cu două regimuri pentru a-și valorifica pozițiile publice în afaceri și aranjamente personale. E un argument extrem de puternic, pentru că nu-ți permiți să ucizi cloșca cu ouă de aur. Or pentru Beijing, pentru conducerea comunistă, Hong Kong-ul este tocmai această cloșcă, cât timp își păstrează credibilitatea economiei de piață, a finanțării majore și circuitului sumelor masive venite de pe continent și lipsei represiunii, instabilității și preluării rețetelor financiare, economice și comerciale în cadrul economiei centralizate și planificate a Chinei. Și de aceea, China nu poate clipi în cazul Hong Kong. Nu încă.