”Am citit zilele trecute că omul care a poruncit să se ridice aproape infinitul zid chinezesc a fost acel Prim împărat, Shih Huang Ti, care, în același timp, a hotărît ca toate cărțile dinaintea domniei lui să fie arse. Faptul că amîndouă aceste ample operații – cele cinci sau chiar șase sute de leghe zidite în piatră spre a stăvili pe barbari și riguroasa abolire a istoriei, adică a trecutului – porneau de la unul și același ins, fiind, într-un fel, atributele lui, m-a încîntat în mod inexplicabil și totodată m-a neliniștit”.
Așa începe Borges eseul său ”Zidul și cărțile”. Autorul nu este deloc mirat. Dimpotrivă, i se pare că e o legătură directă între arderea tuturor cărților și construirea Zidului absolut. Uimitoare nu sînt ordinele ca atare, ci dimensiunea lor; mulți principi ard cărți și mulți oameni fac ziduri, dar nimeni nu a vrut să ardă toate cărțile și să împrejmuiască cu un zid un imperiu întreg. Spectaculosul dimensiunilor celor două operațiuni lasă perplexă istoria însăși, cît e ea de mare! De fapt, măreția celor două fapte le și proiectează în istorie, căci istoria e atît de lungă încît nu poate reține decît faptele cu adevărat mari.
Este posibil ca Shih Huang Ti să fi decis arderea tuturor cărților, adică distrugerea istoriei după cum interpretează Borges acest gest imperial, pentru că îi era rușine cu mama sa, exagerat de libertină din cîte se spune, și de aceea surghiunită chiar de fiu. Iar în privința zidurilor, pare-se că nu barbarii ar fi fost motivația profundă a împăratului, ci moartea. Ca într-un vechi cîntect românesc, împăratul a făcut un zid de piatră ca moartea să nu-l găsească, căci Shih Huang Ti era un pasionat căutător al licorii vieții veșnice și al altor trucuri magice menite să oprească moartea. Totuși, admite autorul, aceste interpretări pe cît sînt de dramatice pe atît sînt de lipsite de fundament istoric. Apoi, Borges află un detaliu care îl aruncă, din nou, îl lumea marilor sensuri. Un sinolog britanic povestește că cei care ascunseseră cărți încercînd să le salveze de la distrugere au fost însemnați cu fierul roșu și puși să trudească, în sclavie perpetuă, la Marele Zid. ”Poate că zidul a fost o metaforă, poate că Shih Huang Ti i-a condamnat pe cei care venerau trecutul la o înfătpuire tot atît de vastă ca și trecutul, tot atît de masivă și de inutilă.”, comentează imediat Borges. De aici, încolo, speculația marelui argentinian se duce spre estetică. Dar eu rămân în istorie. Alte detalii despre Shih Huang Ti ne aruncă în alte direcții. Omul a fost un fanatic al centralizării. Nu doar că a unit provincii separate într-un vast Imperiu, dar zidul înșuși, uimitorul Zid a fost, de fapt, o construcție care a unificat alte ziduri deja existente care apărau porțiuni mai mici de teritoriu și fuseseră ridicate de nobilii locali. Pasiunea unificatoare a lui Shih Huang Ti s-a tradus și în fanatismul său legalist și în asprimea cu care reprima orice nesupunere. Dar și în ideea de a-și construi un mormînt uluitor, un veritabil palat subteran, în care trupul său urma să fie păzit de 7000 de soldați din teracotă, în mărimi naturale, avînd armament real. Sau poate că Borges are dreptate. Dacă zăbovim în istorie riscăm să nu înțelegem mare lucru, dar dacă evadăm în estetic, e posibil ca totul să se clarifice.
Recomandările noastre
