”Don Giovanni”, opera compusă de Mozart în 1787, nu este doar o capodoperă muzicală, o fantastică reușită dramatică și unul dintre cele mai fericite puncte de întîlnire între voce și instrumentul muzical din istorie, ci este și un veritabil eseu teologic pe tema păcatului.
Vă reamintesc, din punct de vedere epic opera se epuizează în proporție de trei sferturi aproape cu însumarea păcatelor în cascadă ale lui Don Giovanni. Înregistrăm în relativ puțin timp un viol, o crimă, minciuni peste minciuni și înșelătorii peste înșelătorii – toate comise cu o voluptate deja nostalgică pentru a sublinia că ceea ce vedem pe scenă este doar capătul de azi al unui șir de păcate de demult început. Observăm că păcatul e viguros și abil. Don Giovanni e irezistibil în rău și imposibil de tras la răspundere, căci se fofilează cu uimitoare abilitate de fiecare dată. Don Giovanni e protejat mereu de un noroc diabolic. La finalul operei, însă, vine momentul plății pentru aceste păcate. Ei bine, aici lucrurile ne uimesc din nou.
În faimoasa scenă finală, cînd Don Giovanni ia cina cu stafia Comandorului pe care îl ucisese la începutul operei, el însuși știe că a sosit momentul judecății. Cum spuneam, Don Giovanni dovedise deja abilități extraordinare în a evita să dea socoteală și își continuase, cu și mai mare frenezie, viața păcătoasă. Prima uimire, este că, de data asta, Don Giovanni pacă ar căuta cu lumînarea clipa confruntării finale. Nu doar că nu fuge, nu doar că nu refuză – dar acceptă pe loc, senin, spre spaima aproape isterică a lui Leporello, să se confrunte cu victima sa. Iar la cină, refuză toate momentele în care ar fi putut scăpa. Încă înainte de a de dezlănțui, Comandorul îi cere ”Pentit, cianga vita!” (”Căiește-te, schimbă-ți viața!”). Don Giovanni știe că Comandorul are o putere uriașă și mai știe și că dacă refuză penitența va muri. Dar chiar și așa, Don Giovanni refuză : ”Nu, nu, nu mă căiesc!” Pe de o parte, se vede limpede aici creștinismul lui Mozart. Cel mai cumplit păcătos mai primește, încă o dată, șansa redempțiunii. Comandorul nu se repede să se răzbune, ci îi dă șansa pocăinței. Asta, cum ziceam, nu e surprinzător, în schimb uimitor este comportamentul lui Don Giovanni. Putea, ca de atîtea alte ori în viața lui, să înșele,să disimuleze, să fenteze încă o dată. Putea să spună că da, se căiește – ar fi scăpat și ar fi putut continua să trăiască după cum știa el. Sau, putea chiar să se căiască de-adevăratelea, putea să simtă limita la care a ajuns și să se oprească. Dar, nu, el decide că refuze căința și merge deliberat, cu un curaj nebun, în flăcările iadului.
Adevărul este că, adusă în acest punct, dramaturgia operei ne lasă frustrați în orice variantă. Dacă Don Giovanni, ar fi acceptat de formă căința, ne-am fi simțit și noi, ca și Comandorul, păcăliți încă o dată și am fi ajuns de-a dreptul exasperați la concluzia că, în fața cuiva care are capacitatea nelimitată de a înșela și de a minți, nu există soluție. Nu am fi primit cu inima plină nici soluția căinței reale, asumate, pentru că am fi păstrat mereu în noi o neîncredere, am fi considerat opera cam didactică și finalul ei cam școlăresc. Noi știm din viață că lururile nu se termină chiar așa de simplu: păcătosul de căiește și gata. În fine, terminîndu-se cum se termină, opera ne lasă iarăși un sentiment al neîmplinirii: ce l-o fi apucat pe Don Giovanni să fie sincer tocmai acum, cînd miza era chiar viața lui? De fapt, exact acest sentiment pe care îl trăim noi, spectatorii de peste veac ai operei, este dovada geniului moral al lui Mozart. El ne spune că, în situația de păcat extrem , orice soluție este frustrantă. De la un punct încolo, infestarea unei vieți cu rău produce consecințe ireparabile și oricum s-ar termina, tot nu e bine. Păcatul abundent împiedică lucrurile să se termine firesc, așa cum s-ar termina ele de n-ar fi fost cangrenate.
Sigur, nimeni nu poate anticipa Judecata de apoi. Nu știm cum se desfășoare și cu totul misterioasă rămîne pînă la ”pronunțare” sentința Lui. Noi știm ce avem de făcut ca Dumnezeu să ne judece blînd și iubitor, dar doar Dumnezeu știe cum ne judecă în final. Însă și noi, oamenii, judecăm. Și e bine că o facem. Sper să am curînd prilejul să explic în ce cred eu că constă interdicția de a judeca stabilită de Mîntuitor cu un anumit prilej. În orice caz, oricare dintre noi vedem ce fac ceilalți și apreciem. În cazul lui Don Giovanni, după cîte blestemății face, am vrea dreptate. Dar și dreptatea, cînd se face (în cazul lui s-a făcut, pînă la urmă) tot ne lasă o dîră de nemulțumire. Ideea este că afundarea în labirintul păcatului nu are, de fapt, ieșire onestă, chiar dacă are ieșire.
Recomandările noastre
