La finalul unui volum pe care l-a vrut un fel de opera magna (de aceea l-a și intitulat, pretențios și vast-sistemic ”Explicarea omului”), la care a lucrat în vremea războiului al doilea mondial și care a apărut în 1946, Mihai Ralea depune un efort intelectual considerabil pentru a argumenta o teză care mi se pare extrem de importantă astăzi: ”noblețea nu este același lucru cu aristocrația, dimpotrivă”.
Sigur, Ralea a fost unul dintre puținii marxiști inteligenți ai epocii sale, așa că șarja anti-aristocratică poate fi ușor trecută în contul luptei ideologice și poate fi, în consecință, ignorată. Dar opiniile sale despre noblețe, nu. Să zăbovim puțin asupra lor sau, măcar, asupra celor ce mai pot rămîne din teoria lui Ralea după ce îndepărtăm învelișul ”revoluționar” care îl cuprinde adesea și, mai ales, în acea epocă. La începutul raționamentului său, Ralea examinează două teze despre noblețe. Prima, nietzscheeană, consideră noblețea ca pe o excelență biologică. După Nietzsche, nobil este omul puternic și natural, sănătos, aspru, nemilos, omul plasat ”dincolo de bine și de rău”: eroul miturilor germanice. A doua, a lui Nicolai Hartmann, care consideră că noblețea nu este o valoare în sine, ci forma excepțional de înaltă a altei/altor valori. Critica pe care Ralea o face acestor două concepții este convingătoare nu doar pentru că e coerentă și bine articulată, ci și pentru că e scrisă cu cert talent în vervă.
Dintre toate determinările epistemologice ale chipului său de mare cărturar, cea mai influentă a fost, fără îndoială, cea de sociolog. Pentru Ralea, societatea este nu doar cel mai important, ci singurul mare vector care fasonează personalitatea umană, societatea este cea care produce tot – nimic din ceea ce e omenesc nu există fără societate sau complet rupt de ea. Probabil de aici și predispoziția lui spre marxism. Ralea, însă, e mult mai inteligent decît marxiștii de toată mîna și înțelege că societatea este un corp cu mult mai complex decît o sumă de clase sociale a căror poziție în raport cu mijloacele de producție definește și explică orice. Acesta este marxismul pentru troglodiți – Ralea nu putea fi un asemenea marxist. Prin urmare, analizele sale în general, și cea a nobleței în cazul nostru, sînt plurivalente și sofisticate. Noblețea, zice Ralea, echivalează cu generozitatea pură, fără scop, unilaterală, neprovocată și lipsită cu totul de temei tactic. Dacă ar fi avut vînă creștină, Ralea ar fi echivalat perfect noblețea cu caritatea. De aici, Ralea examinează precondiția nobleței: un prea-plin, o supra-abundență. Sigur, totul trebuie înțeles în sens metaforic, cam cum am citi un text filozofic în care fiecare cuvînt își descarcă polisemiile dintr-odată. Astfel, și săraci pot fi nobili, dar numai în măsura înc are consideră să sărăcia lor le este, de fapt, prea mult. Noblețea nu e sacrificiu, nu este ”îmi dau viața mea pentru tine” – acela e eroism, aliat al nobleței, dar nu chiar noblețe. Mai departe, noblețea este a visătorilor, a ”distraților”, a celor care stau prost cu pragmatismul. Pragmaticul investește atent abundența, surplusul – idealistul își permite să fie nobil. Nu în ultimul rînd, noblețea poate aparține și oamenilor slabi – nu este deloc, cum credea Nietzsche, apanajul exclusiv al celor puternici.
Înarmat cu aceste reflecții, caut noblețe în jurul meu. Nu găsesc nicăieri. Pînă acum credeam că dintre toate calitățile, inteligența lipsește cel mai mult. Dar nu e așa – penuria de noblețe este absolută. Am cîteva cunoștințe care pretind ”sînge albastru”. Vorba unui amic, dacă ar fi să iei de bune pretențiile de prinți, prințese, boieri și boieroaice din sectorul 1, istoria României ar fi expandată cu cel puțin încă pe-atîta boierime pe cît a avut. Confuzia aristocrație – noblețe (favorizată și de vocabular, căci echivalentul românesc pentru aristocrație este nobilime) ne duce pe un drum, neîndoilenic, greșit. Nu știu dacă Ralea are dreptate cînd adaugă ”dimpotrivă” la teza lui că aristocrația nu e același lucru cu noblețea. Adică, spune marxistul român din 1946 Mihai Ralea, noblețea nu e de găsit la aristocrați tocmai pentru că aparțin acestei ”clase sociale”. Acesta este un tip de derapaj neplăcut cititorului de azi – fără el, teza lui Ralea e perfectă și utilă, cu acest ”dimpotrivă”, e propagandă.
Altfel, cartea lui Ralea nu e rea deloc. Poate fi citită și azi cu plăcere, dacă ești avertizat și știi să nu te lași dus de alunecările ideologice, ci să te lași fermecat doar de argumentul intelectual. „Explicarea omului”, de pildă, a plăcut atît de mult lui Eugen Ionescu (care îl admira pe Ralea), încît a tradus-o imediat în franțuzește. Ediția franțuzească, din 1949, a acestei cărți este tradusă de viitorul mare dramaturg.
Recomandările noastre
