Matei Călinescu ar fi împlinit, săptămîna trecută, 80 de ani. Dacă nu s-ar fi dus după M. acum 5 ani. Cînd împlinea 40 de ani, scria în Jurnalul său: «15 iunie 1974. Patruzeci de ani şi-n suflet aceeaşi adolescenţă amară: am trecut prin tot soiul de situaţii, dar felul meu de a fi şi a reacţiona a rămas acelaşi. Anii mei nu se adună, ci fug, se risipesc, iar fiinţa mea adîncă e la fel de vulnerabilă ca la douăzeci de ani. Nu mă pot împiedica să cred că atîta vreme cît îmi resimt vîrsta ca pe-o abstracţie, totul e bine (acest bine fiind însă şi el tot o abstracţie). Ionel îmi scria mai de mult că sînt un om norocos - ca toţi melancolicii. Are dreptate, numai că melancolia mea e extrem de eficace în a goli norocul, sau percepţia lui, de sensul realităţii. Reală rămîne doar melancolia.»

Melancolicii se plasează, întotdeauna, la o graniţă. Ei sînt oamenii frontierei. Ei nu aparţin niciodată, pe de-a întregul, unei singure lumi. Biografiile lor îi ţin prizonieri într-o parte, dar sufletul şi mintea lor sînt, cel mai adesea, în partea cealaltă. Ei sînt purtaţi în viaţa lor, care se derulează evenimenţial într-o anumită lume, de dorinţe, reverii, nostalgii sau remuşcări din cealaltă lume. Oamenii aceştia au noroc, spune prietenul lui Matei Călinescu. În fond, ghinionul e atît de legat de context, de o anumită lume şi numai de ea, încît cei care sînt între două lumi nu pot fi niciodată loviţi din plin de nenoroc. Există mereu o bună parte din fiinţa unui melancolic care, în lumea cealaltă fiind, este inaccesibilă ghinionului tocmai de aceea. Acesta este, poate, norocul melancolicului. Norocul înţeles ca ratare a ghinionului deplin, dar nimic mai mult.

Matei Călinescu a stat  la mai multe graniţe deopotrivă şi, de aceea, melancolia lui e cu adevărat spectaculoasă. Mai întîi, a stat la graniţa dintre lumea americană şi lumea românească. Ultimii 35 de ani de viață a locuit într-una din cele două lumi şi a vibrat interior în limba celeilalte. Apoi, Matei Călinescu a stat la graniţa dintre spaţiul cotidianului şi literatură. Vedeţi, evit cuvîntul „realitate” în acest binom, pentru că, luat repede, n-aş şti să spun dacă există o altă realitate în afara povestirilor despre ceea ce se mai trăiește. Știu că există o întreagă împărăție vie  în afara narațiunii, dar ea e neclară, contradictorie și, cred, iluzorie tocmai pentru că nu e povestită. Ei bine, la limita imperiului narativ, acolo de unde începe viaţa înţeleasă ca voinţă sau ca ambiţie sau ca epifanie sau cum vreţi dumneavoastră, pragmaticii, și-a isntalat, ca un culcuș, foişorul de observaţie Matei Călinescu. În fine, Matei Călinescu a stat la graniţa dintre lumea scriitorului, lumea criticului și lumea profesorului. Autorul lui Zacharias Lichter dar şi al unor volume de poezii (discutînd cu el despre identitatea sa intelectuală mi-a spus fără ezitare, „de fapt, eu sînt poet”) este şi un mare comparatist, și autorul unor contribuţii majore la teoria lecturii, la înţelegerea relevanţei operei scriitorilor moderni, a lui Mateiu Caragiale, a lui Mircea Eliade, a lui Eugene Ionesco, dar și un teoretician de forță al modernității, cu cele cinci fețe ale ei. Dacă adaug și memorialistica sa excepțională, am stabilit deja conturul unei opere vaste pe care Matei Călinescu ne-a lăsat-o.

 

INSERT FOTO

 

  Plasat astfel, la granița dintre atîtor spații, Matei Călinescu ştia mai multe decît ne-a spus şi a înţeles mai mult decît a împărtășit cu noi. Nu am să ştiu niciodată de ce Matei Călinescu nu a vrut să ne spună mai mult decît ne-a spus. Ciudat lucru, cu cît îmi dau seama de asta, cu atît îmi este mai drag...

Cînd împlinea 40 de ani, Matei Călinescu mărturisea „în suflet, aceeaşi adolescenţă amară”. Nu cred că l-a părăsit niciodată. Melancolicii nu se schimbă niciodată.

«La ultimul curs, vorbindu-le studenţilor despre estetica lui Proust şi citindu-le cu glas tare fragmente ilustrative din Le Temps retrouvé, m-a izbit - ca acum cîţiva ani, la Bucureşti, cînd ţineam cursul special despre simbolism - neiertătorul lui pesimism, din perspectiva căruia singurul lucru adevărat, în afara acelor faimoase „impresii” sau senzaţii de eternitate (atît de capricioase şi de neprevăzute ele însele, atît de efemere) pe care le reînvie memoria involuntară, e scrisul. Scrisul conceput ca o asceză. Plăcerile, pasiunile - chiar cele mai dezinteresate - nu sînt decît jocuri ale iluziei. Bunăoară, prietenia. În acele momente calme, aparent privilegiate, cînd stăm de vorbă cu prietenii noştri, e ca şi cînd am sta de vorbă cu nişte mobile - ca anumiţi nebuni care atribuie viaţă materiei inerte. Izbitor pasaj. Sîntem prizonierii iluziei, sîntem singuri, pierdem timpul, ne pierdem în timp. Dar despre ce altceva se poate scrie decît despre timpul pierdut? Şi ce altceva putem spera să regăsim? Cum tot am ieşit din logica lui Proust, mă întreb de ce n-ar fi şi scrisul o pierdere, o a doua pierdere, pînă la urmă tot o iluzie, fie ea şi superioară altor iluzii? Căci uităm repede ce-am scris şi memoria involuntară nu mai e, în acest caz, de nici un ajutor. Evident, putem citi, reciti. Dar să fie asta salvarea? Scriu, deci sînt, pare a spune Proust. Scriu: folosesc timpul pentru a construi o „catedrală”, o imagine a lumii, o lume în afara lumii, un loc de reculegere şi regăsire de sine. Scrisul e o asceză, dar o asceză constructivă. Pesimismul lui Proust mă atrage, exercită asupra mea o ciudată seducţie. Acest pesimism e atît de dogmatic (cu excepţia teoriei scrisului), încît e aproape la îndemîna oricui să-l respingă şi chiar să-l ia în rîs (unele din formulările lui, cum ar fi cea despre prietenii-mobile, devin comice cînd sînt scoase din context). Reacţia studenţilor la lectura cu glas tare a pasajului despre iluzia prieteniei a fost una de uimire şi de abia stăpînită ilaritate. Asta m-a iritat şi, întrerupîndu-mă din lectură, am încercat să le demonstrez că, integrată ansamblului, afirmaţia lui Proust devine perfect normală, în ambele sensuri posibile: corespunzînd normei şi dătătoare de normă. Luată separat, aserţiunea e desigur o enormitate. Dar nu-i treaba scriitorului - parafrazîndu-l pe Rimbaud - să transforme enormitatea în normă?» Şi, prelungind spre el însuși propriile notații din Jurnal, mă întreb dacă nu e treaba melancolicului să fructifice cumva norocul plasamentului său privilegiat, la granița tuturor lucrurilor? Există, din această perspectivă, melancolici rataţi şi melancolici împliniţi. Mărturiile lui Matei Călinescu, venite din spaţiul atîtor graniţe şi atîtor întretăieri de drumuri, îl împlinesc pe deplin şi transferă privilegiul norocului său asupra noastră, a celor care ţinem la el, îl preţuim şi îl vom citi/reciti mereu.