În Vechiul Testament, sminteala echivalează cu îndepărtarea de la Dumnezeu, cu nerespectarea poruncilor Lui.
În Noul Testament, mai există un sens al smintelii: incapacitatea de a înțelege mesajul lui Cristos, opacitatea surdă la chemarea lui sau, după caz, înțelegerea lui eronată. Păcatul cel mare al smintelii nu cade, însă, atît de greu asupra celui smintit cît asupra celui care smintește. ”Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!”, zice, la un moment dat, Mîntuitorul. Sminteala ca eroare de judecată este firească în sensul că sîntem, prin natura noastră, vulnerabili la ea – cel care o propagă, însă, se plasează sub cea mai grea vinovăție.
În vremurile noastre, sminteala înseamnă mai degrabă nesăbuință, pierderea judecății cît de cît prudențiale, rătăcirea minților, tulburarea cu accente violente sau,măcar, amenințătoare, confuzia cu pretenție agresivă de claritate, chiar dacă DEX-ul ne spune un pic altceva. Ca să precizăm și mai exact sensul prin identificarea antonimului, aș spune că sminteala este exact opusul bunului-simț, chiar așa, cu toată imprecizia acestei frumoase categorii. De fapt, tocmai imprecizia bunului-simț hrănește sminteala. Căci sminteală este să se uite doi oameni la același lucru și să vadă, fiecare, cu totul altceva. Nu mă înțelegeți greșit - știu că orice privire e subiectivă, în fond, și că splendoarea lumii constă tocmai în diversitatea infinită prin care ea se înfățișează ochilor mei, ai lui, ai ei, ai dumneavoastră. Dar să privești același lucru și să spui despre el, convins pînă la strangularea celuilalt, că e alb cînd celălalt îl vede negru, e sminteală.
În ultimele luni, cazul actorului Mircea Diaconu a fost exemplar. Pesedeii și voiculescienii l-au considerat un exemplu înălțător de bun-simț, o icoană a demnității civilizate dar neînduplecate, un erou. Băsiștii și pedeliștii l-au considerat, dimpotrivă, o încarnare a lipsei de bun-simț, a încrîncenării și a urii, un propagandist isteric și debusolat, un frustrat lipsit de demnitate, un mizerabil. Sînt și alte cazuri. Adrian Năstase, Mazăre și Nicușor, Cosma și Oprișan, Dragnea, dar mai ales Dan Voiculescu sînt, pentru Ponta și, deduc din sondaje, pentru cea mai mare parte a electoratului gata să iasă la vot oricînd e chemat, eroi ai luptei nobile pentru libertate, arhangheli ai binelui. Dacă întorci capul și privești tabăra cealaltă, spre electorii care nu prea vor să meargă să voteze, ei sînt suma răului în societatea noastră, mici draci ai marelui Diavol, iar îndepărtarea lor de la pîrghiile de putere pe care le stăpînesc este esențială pentru modernizarea României. Multă vreme, mi-am spus că e firesc așa, că e democrație, că lumea e liberă să înțeleagă ce vrea. De la un timp, îmi dau seama că această polarizare nu este deloc o consecință a libertății, ci o sminteală. Iar cei care o propagă, indiferent din ce motiv, iau asupra lor vinovăția istorică cea mai grea, cea a spargerii identității morale a cetății.
Dar această vinovăție este atît de grea și atît de mare, încît nimănui nu-i pasă de ea. Smintitorii sînt mai speriați de DNA decît de vini istorice. Să fure și să ajungă la pușcărie, el ori stăpînul său, pare coșmarul absolut al smintitorului. Ce meschin! Un om care face politică ar trebui să fie cel mai atent la felul în care influențează destinul colectiv. E infinit mai grav să n-ai habar cum să aperi țara în fața actualei agresiuni ruse ori să semeni ură pentru a recolta voturi decît să ungi o licitație și să-ți tragi și tu o șpagă de cîteva zeci de mii de euro. Dar, pentru politicianul român, erorile de competența DNA sînt mai cumplite decît cele de competența istoriei. Mare sminteală! Mi se pare corect să adaug că politicianul pe care îl sperie DNA, dar îl doare-n cot de urma pe care o lasă în istoria poporului său exprimă o opțiune vast majoritară. Indiferența poporului față de propriul viitor este egalată doar de incompetența sa în aceeași materie. Poporul față de care politicianul e indiferent ține aproape de politician. De fapt, e firesc. Cele mai cumplite greșeli din istorie nu le fac nici marii cirminali, nici liderii samavolnici și sîngeroși, ci popoarele, prin deciziile pe care le iau sau nu le iau, prin urletele lor ori prin tăcerilor lor, prin deciziile de a urma ori de a nu urma pe unul sau pe altul. Și cum popoarele nu răspund niciodată pentru erorile pe care le comit, de ce le-ar păsa de aceste grozave erori? Acest spirit al intransigenței cu mica găinerie și al ignorării catstrofalelor greșeli istorice se simte în politician. Și asta este o colosală sminteală!
Orice ar fi acest principiu al dezordinii și al nebuniei numit sminteală, dintotdeauna i s-a recunoscut forța de contagiune, putînd devasta chiar și teritorii în care nu este neapărat endemic. În ultimii ani, sminteala românească a dobîndit o nouă dimensiune. Sub ochii holbați de nervi ai poporului, politicienii merg la televizor, fiecare pe unde poate, și smintesc lumea cu neputințele lor musculoase. La noi, politica însăși a devenit sminteală. Și ultima formă a ei este remarcabilă: discursul tuturor politicienilor atacă pe politicieni. De la mare la mic, politicienii au căpătat obiceiul de a vorbi rău despre ”politicieni”. Politicieni contra politicienilor, pare a fi noua mantră de smintit poporul. De parcă nu ar fi suficient de smintit deja.
Recomandările noastre
