Comentariile dedicate lui Gabriel Garcia Marquez au înfăţişat declaraţia marelui scriitor că el a fost doar un jurnalist drept expresia unei false modestii, care-i apucă pe artiştii de geniu, conştienţi că nimeni nu-i va lua în serios auzindu-i.

Numai că, în fapt,  Gabriel Garcia Marquez spunea adevărul. Ca toţi marii scriitori consacraţi în literatură de realităţile aparte ale unei ţări, ale  unei zone, ale  unui moment – de la Gogol pînă la Caragiale – Marquez n-a făcut altceva decît să transcrie, exagerînd puţin, realităţile fantasmagonice ale Caraibelor. Într-un eseu mai vechi de-al meu despre Cuba intitulat ”Cînd șeful statului joacă de două ori la Loto”, desprindeam din Istoria Cubei de dinainte de Război proporţiile halucinate ale Corupţiei la nivel înalt:

Alfredo Zayas y Alonso cîştigă prezidenţialele din 1920. Pe 20 mai 1921, îşi ia în primire postul. Pînă în 1923 are timp să se îmbogăţească peste puterile omeneşti. Dar şi să se dedea la acte de corupţie inimaginabile la alţi scriitori decît Marquez. (…) Astfel, deşi şef al statului, Zayas joacă la Loto şi cîştigă de două ori lozul cel mare. După ce-şi aranjează o statuie chiar în viaţă fiind, el emite un decret prin care devine istoricul oficial al Cubei, după încheierea mandatului, cu un salariu de 500 de pesos pe lună. (…) De proporţii marqueziene e şi procesul care i se intentează preşedintelui Ramon  Grau San Martin (1944-1948) de către preşedinţia următoare, a lui Carlos Prio Socarras (1948-1952). Grau şi alţi membri ai guvernului sînt inculpaţi pentru deturnarea sumei de 174 milioane de pesos. Într-o noapte însă cele 6232 de dosare ale anchetei conţinînd probe irefutabile sînt furate de indivizi mascaţi. Şi furate au rămas.

În toamna lui 1958, Armata lui Batista e în debandadă. Suspectîndu-i pe ofiţerii superiori că pregătesc un puci, Batista, destituie şi arestează pe capete. Cinstiţii îşi părăsesc posturile.

Rămîn în funcţii doar cei care vor să se îmbogăţească repede.

Cum?

În stil marquezian.

Încasarea soldelor militarilor morţi în bătălia cu Armata Rebelă.

Militari pe care-i dau vii luni întregi. Avea nevoie un scriitor să născocească astfel de realități? Fireşte că nu. Ele au  existat. Unui mare scriitor nu-i rămînea decît să-le transcrie. Gabriel Garcia Marquez a murit.

El a avut astfel un dublu ghinion:

1) Să nu fi fost scriitor român.

2) Să nu fi apucat ziua de marţi, 29 aprilie 2014, gazda unei întîmplări în stil Caraibe.

Şi anume:

Un judecător de la Curtea de Apel – Stan Mustaţă – a fost reţinut de Procurorii DNA în biroul său cu puţin înainte de a intra în sala de judecată.

Pentru ca absurdul să fie cu adevărat marquezian, cel care urma să fie judecat – Dan Voiculescu – a făcut plîngere la parchetul General, la Ministerul de Justiție împotriva procurorilor DNA, pentru că n-au dat judecătorului răgazul de a-l judeca pe el, Dan Voiculescu.

Admiţînd posibilitatea ca judecătorul Stan Mustaţă să fi confirmat sentinţa Tribunalului Bucureşti de condamnare a lui Dan Voiculescu la 5 ani cu executare, gestul lui Dan Voiculescu e rupt din realitatea marqueziană a Caraibelor.

El face plîngere penală,  pentru că judecătorul n-a fost lăsat de DNA să-l trimită la puşcărie!

Asta, desigur, admiţînd că Dan Voiculescu e de bună credinţă.

Cum însă gestul e prea fantasmagoric pentru un şiret ca el, e greu de crezut c-a sărit în sus la înhăţarea judecătorului aşa, de dragul Constituţiei.

Pînă acum, datele scurse în presă nu-l indica printre procesele suspecte ale judecătorului Stan Mustaţă pe cel al lui Dan Voiculescu.

Dacă şi Procesul ICA se va număra printre cele aranjate de Stan Mustaţă lucrurile se complică rău de tot pentru Dan Voiculescu.

Dacă Procesul ICA nu e printre cele suspecte, atunci gestul e dublu fantasmagoric:

În ipostaza sa de judecat, fără a avea vreo legătură cu judecătorul, Dan Voiculescu ar fi trebuit să rămînă rece la ce i s-a întîmplat lui Stan Mustaţă.

Am avut şi eu numeroase procese. Pe lîngă faptul că nici acum nu ştiu cum s-au numit judecătorii mei de a lungul timpului, nu cred c-aş fi tresărit dacă procesul s-ar fi amînat pentru că judecătorului i s-ar fi întîmplat ceva.

2. N-are nici o competenţă să depună plîngere împotriva DNA la Parchetul General.

Pe lîngă faptul că o astfel de plîngere e soluţionată de CSM şi nu de Parchetul General, dacă judecătorul nu se pregătea să-l achite, DNA i-a făcut un bine, amînînd intrarea la puşcărie pînă pe 13 mai 2014.

Noul fapt de Caraibe se înscrie într-o realitate pe care doar Caraibele o au:

Proporţiile fantastice pe care le ia un fenomen.

În Un veac de singurătate al lui Marquez plouă 100 de ani.

În România, corupţia pare o exagerare de tip Caraibe.

Contrar aşteptărilor, activitatea DNA şi a Parchetului Genearl nu reuşeşte să descurajeze Corupţia.

Ai impresia că unui monstru cu o infinitate de capete. DNA taie unul şi răsar în loc o mie.

Nimic nu pare a-i speria pe corupţi. Nici puşcăria pe care o fac Adrian Năstase, Gigi Becali, greii ai fotbalului.

Dimpotrivă, ai impresia că pentru a-i face în ciudă DNA, noi şi noi inşi se apucă de corupţie.

Dar nu numai atît.

Afacerea Silicoanelor a arătat că flagelul pătrunde în zone fantasmagorice.

Cine-şi imagina că mărimea sînilor va fi subiect de corupţie?

Nu va trece mult şi ăştia vor corupe şi Buletinul Meteorologic!