Printr-o scrisoare semnată de conf. univ. dr. Virgiliu-Leon Ţârău, vicepreşedinte al CNSAS, am fost invitat la sediul instituţiei să văd două dosare întocmite de fosta Securitate pe numele meu. Încă de la intrare m-a întâmpinat tânăra doamnă Adela Guinea care, foarte îndatoritoare, m-a condus în sala de lectură şi a cerut să-mi fie aduse documentele.
Eram într-o stare de spirit proastă întrucât cu numai câteva zile în urmă îmi luxasem umărul drept şi îmi purtam mâna legată de gât cu o faşă de tifon (mă întrebam dacă arăt ca un erou întors din război sau ca un cerşetor). În plus, citind dosarele, urma să retrăiesc momente din studenţie (primăvara lui 1967) care îmi provocaseră multă suferinţă. În aşteptarea dosarelor, îl auzeam, în minte, pe anchetatorul cu înfăţişare de bărbat tomnatic, roşcat şi pistruiat, ţipând la mine asurzitor, de la o distanţă de numai câţiva centimetri de faţa mea: "O să te împuşcăm, nemernicule, la groapa de gunoi de la marginea Bucureştiului. O să putrezeşti acolo, plin de viermi, după ce câinii vagabonzi o să-ţi mănânce maţele!" Înţelegeam ce zicea, dar nu înţelegeam de ce îmi vorbea cu atâta ură. Aveam 19 ani şi vina mea consta în faptul că în unele discuţii particulare şi în scrisori adresate unor prieteni (datând de la vârsta de 18 ani) făcusem observaţii critice în legătură cu modul cum se trăia în România. Au venit în scurtă vreme dosarele şi le-am citit cu atenţie. Mi se părea că o parte din viaţa mea "cură/ încet repovestită de o străină gură". Totuşi, mi-a făcut foarte bine lectura lor, mi-a clarificat o situaţie care, lipsită de un suport scriptic, devenise nebuloasă în memoria mea... "RPR/ MAI/ strict secret/ Direcţia 3/ Serviciul 6/ Biroul 1/ Dosar de verificare 9837 privind pe «Moldoveanul» [«Moldoveanul», numit şi «obiectivul», eram eu, pentru ofiţerii de Securitate. Preferam să mi se spună "Bucovineanul" fiind originar din Suceava...]/ deschis la data de 22 III 1966, închis la 15 IV 1967/ Arhiva nr. 158.234 fond operativ". Mi-a venit să plâng şi să râd în acelaşi timp citind aceste menţiuni solemn-birocratice de pe coperta primului dosar. Să plâng pentru că mă gândeam la tânărul de 19 prins în angrenajul unei maşinării din care nu putea să mai iasă. Şi să râd pentru că îmi reprezentam armata de ofiţeri de Securitate, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, cu salarii mari şi maşini la dispoziţie, organizaţi în "direcţii", "servicii", "birouri" pentru a urmări ce face şi ce spune un băiat. "Ştefănescu Alexandru este un element cu concepţii profund duşmănoase. Acest lucru reiese în primul rând din două scrisori ce ne-au fost trimise de serviciul «F» la 10-XII-1965 şi respectiv 12-I-1966. În prima scrisoare adresată numitului G.V. [i se dă numele întreg, dar nu îl reproduc, aşa cum nu le voi reproduce nici pe cele ale altor colegi ai mei din acea perioadă] din Suceava, sus-numitul arată că la facultate se simte ca un străin. [...] În aceeaşi scrisoare îi trimitea destinatarului o poiezie [sic!] intitulată Ţăran şi secretar, ce are un conţinut duşmănos cu privire la nivelul de trai al ţărănimii noastre, activitatea ce o desfăşoară ei [sic!]în cadrul CAP. În cea de-a doua scrisoare expediată numitului A.M. din localitatea Bujor, regiunea Galaţi, susnumitul afirmă: «...vreau gloria, ieşirea din anonimat. E drept că la asta se adaugă şi ura împotriva poeziei contemporane, că vreau să lupt cu ea şi să strig în gura mare că e lipsită de frumuseţe şi că e searbădă.» Agentul «Panait» arată în nota informativă din 21-II-1966 că Ştefănescu Alexandru în perioada examenului de admitere a locuit în aceeaşi cameră cu fostul student Dan Munteanu, arestat de către organele noastre, cu care era în foarte bune relaţii." Câteva comentarii. Exista, aşadar, şi un serviciu "F" care se ocupa, printre altele, de interceptarea scrisorilor unui student în anul I la Facultatea de Limba şi Literatura Română! Exista şi un "agent", probabil bine remunerat, cu nume de cod, "Panait" , care le aducea la cunoştinţă şefilor, printr-un raport scris, că studentul stătuse în aceeaşi cameră, în perioada examenului de admitere, cu alt student, Dan Munteanu, arestat de Securitate. (Deschid aici o paranteză. Îmi aduc aminte figura de tânăr brunet, cu mustaţă, a lui Dan Munteanu, student în anul V, nu ştiu la ce facultate, cred că la Drept. În perioada examenului de admitere, nimerisem cu totul întâmplător în aceeaşi cameră cu el, la Căminul "Carpaţi". Dan Munteanu a făcut un memoriu către conducerea Universităţii, semnalând proasta funcţionare a instalaţiilor sanitare din cămin, abuzurile personalului de serviciu etc. Am semnat şi eu memoriul, aşa cum l-au semnat şi alţii, întrucât neregulile semnalate erau reale. Ulterior am aflat că lui Dan Munteanu i s-a organizat un proces cu public, care s-a desfăşurat la etajul I al Facultăţii de Drept. Se spune că procesul a fost prezidat de Ion Iliescu, prim-secretar, pe atunci, la CC al UTM. Este adevărat, domnule Ion Iliescu? Aştept un mesaj din partea dv. Poate îmi daţi şi informaţii mai multe despre Dan Munteanu, care a avut un destin tragic. În timpul procesului, în semn de protest pentru modul în care era tratat, s-a smuls dintre gardieni şi a sărit pe fereastră. În urma căderii, şi-a rupt amândouă picioarele. Apoi a făcut închisoare. Interesându-mă după mulţi ani de soarta lui, am aflat, din zvonuri, că, eliberat din închisoare, a dispărut fără urmă. Ce s-a întâmplat, domnule Ion Iliescu, cu Dan Munteanu?). Venit din Suceava la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Limba şi Literatura Română, eu eram... dar mai bine să citez din caracterizarea pe care mi-o făcea pe atunci un alt agent, "Pictorul" (în care l-am recunoscut pe M.P.-P): "Ştefănescu este un student inteligent, cu multă spontaneitate, talentat şi foarte orgolios. [...] este un visător, de multe ori rupt de realitate. În repetate rânduri a spus [...] că el nu suportă nedreptăţile." Cert este că nu eram un luptător anticomunist (cum mi-ar plăcea acum să fi fost). Eram un tânăr naiv, neformat din punct de vedere intelectual, dornic să învăţ şi să realizez ceva în literatură. Mă atrăgea ideea de performanţă, iar mediocritatea mi se părea mai rea decât moartea. Făceam observaţii critice la adresa stilului de viaţă comunist din obişnuinţa de a spune ce cred şi, adeseori, din dorinţa de a epata. Nici nu ştiam că există Securitatea pe lume. Deşi ar fi trebuit să mă întreb de ce, ori de câte ori mă pronunţam cu glas tare asupra situaţiei din România comunistă, în jurul meu se făcea tăcere. "Ştefănescu – se spune într-un alt document – este lucrat prin dosar de verificare, fiind cunoscut cu manifestări duşmănoase." Iată, în continuare, ce înţelegeau prin "manifestări duşmănoase" ofiţerii de Securitate: "Susnumitul în perioada anilor 1965-1966 a întreţinut discuţii cu unii colegi de facultate, în cursul cărora şi-a exprimat concepţii ostile orânduirii sociale din ţara noastră. Astfel a afirmat că în R. S. România n-ar exista libertate de creaţie, că s-ar publica numai acele opere a căror tematică politică ar fi impusă şi în urma acestui fapt literatura, poezia contemporană ar fi lipsită de valoare artistică şi n-ar fi apreciată de mase. În aceleaşi împrejurări Ştefănescu Alexandru a elogiat activitatea duşmănoasă desfăşurată printre studenţi de numitul Munteanu Dan (condamnat), afirmând totodată în mod calomnios că instituţiile noastre de stat ar fi conduse de oameni necompetenţi." etc. În raport este citată şi "poiezia" Ţăran şi secretar (transcrierea ei fiind însoţită şi de un facsimil, din care reiese că o scrisesem de mână, cu pixul; mă înduioşează modul cum caligrafiam literele pe atunci; în ultima vreme, folosind mereu calculatorul, aproape că am uitat să scriu de mână). De fapt, nu era vorba de o poezie, ci de o parodie (după Împărat şi proletar), pe care am improvizat-o cu ocazia unui mic chef studenţesc, la Căminul Panduri, unde locuiam şaisprezece tineri într-o încăpere. O parodie de unică folosinţă, fără valoare literară, destinată doar unui amuzament de moment. Spre dezamăgirea mea, cel de acum, este plină de stîngăcii şi nu are aproape deloc umor. În schimb, cuprinde cuvinte licenţioase, a căror utilizare, azi, de către tinerii poeţi, o dezaprob în calitate de critic literar: "Pe-o ţarină umbrită vreo trei ţărani discută/ Cu mămăliga-n mână flămânzi şi pofticioşi/ Ei poartă cu tărie o aprigă dispută./ Bucăţi de mămăligă le sar şi stropi de spută/ Din gurile cu care clamează mânioşi. [...]/ Zdrobiţi în mână ceapa, puneţi niţică sare/ Şi înghiţiţi-o grabnic, hai, nu mai aşteptaţi/ Căci vine brigadierul cu ciudă şi turbare,/ În contra noastră vine, în contra celor care/ Vrem multă mămăligă şi s-o mâncăm ca fraţi. [...] Hambarul arde-n flăcări, ţărani ca p... moarte/ Privesc râzând incendiul şi nu se ostenesc,/ Se-agită secretarii, se-adună într-o parte/ Şi fac o listă lungă cu cei ce vor la moarte/ Să meargă fără frică pentru avut obştesc." Gândindu-mă acum la "afirmaţiile duşmănoase" pe care le făceam ca adolescent îmi dau seama că erau toate adevărate şi că aproape orice om de bun-simţ gândea la fel. Ele exprimau nu duşmănia, ci un spirit critic elementar. În plus, făceam acele afirmaţii într-un cerc restrâns de prieteni (fără să ştiu că unii erau informatori). Cât priveşte parodia după Împărat şi proletar, era şi ea inofensivă. Îi satirizam nu numai pe activişti, ci şi pe ţărani, iar textul nu îl multiplicasem, nu îl răspândisem ca pe un manifest, ci îl folosisem pentru a-i înveseli pe colegii mei de cameră. Pentru asemenea acte de nonconformism derizorii, "Ştefănescu Alexandru este lucrat prin dosar de verificare, fiind cunoscut cu manifestări duşmănoase." Raportul i s-a părut probabil mult prea concesiv locotenentului major Victor Achim, care s-a simţit dator să facă o adnotare: "Acesta este un element foarte duşmănos. Dirijaţi agenţii să semnaleze de fiecare dată cine a mai fost de faţă." N-am fost şi nu sunt, din păcate, nici astăzi un element foarte duşmănos. Dacă aş fi, v-aş căuta domnule Victor Achim şi v-aş cere socoteală pentru modul iresponsabil şi cinic în care m-aţi calificat, pe vremuri, drept un "element foarte duşmănos" numai pentru a vă justifica salariul indecent de mare şi toate avantajele pe care le mai aveaţi. Nu vă era ruşine să urmăriţi, cu un întreg aparat poliţienesc, şi să terorizaţi un băiat, bine educat, cinstit, lipsit de experienţă socială, numai ca să daţi impresia că munciţi, că faceţi ceva folositor pentru societatea românească? Ştiţi, măcar azi, că prin acţiunea dv. şi a colegilor dv. (în total, peste douăzeci de ofiţeri de Securitate!) mi-aţi fracturat viaţa, că după interogatoriile care mi s-au luat, din cauza "adnotărilor" unora ca dv., eu n-am mai fost niciodată cel dinainte? * Pe coperta celui de-al doilea dosar văzut de mine la CNSAS scrie: "RSR [RPR devenise chiar pe parcursul anchetării mele RSR!]/ MAI/ Strict secret/ Dosar de anchetă nr 3155" Primul dosar este, deci, "de verificare", al doilea – "de anchetă". Acest al doilea dosar se deschide cu un opis (un sumar, în limbaj militar), în care sunt menţionate documentele din cuprinsul lui: procesele verbale de ascultare a martorilor (R.G.S., F.B., D.C., G.V., G.A., A.-M.F., M.N.), procesele verbale de interogare a lui Alex. Ştefănescu, procesele verbale de confruntare a lui Alex. Ştefănescu cu martorii F.B., şi R.G.S., versurile întocmite de Alex. Ştefănescu, ordonanţa de refuzare a dosarului penal. Acest ultim document, emis la 13 martie 1967, mie mi-a fost arătat abia la 23 martie 1967. În felul acesta am fost terorizat zece zile în plus de ideea că voi face închisoare. Şi... mai mult ca sigur că în închisoare aş fi ajuns, dacă între timp n-ar fi avut loc o consfătuire a lui Nicolae Ceauşescu cu "cadrele MAI", în cursul căreia noul secretar general al PCR a cerut să fie stabilite pedepse mai puţin severe (şi anume sancţiuni administrative) pentru delictul de opinie. Recitesc procesele verbale de ascultare a martorilor (mai exact: martori ai acuzării). Toţi erau pe atunci colegi ai mei de facultate. Recunosc stilul fiecăruia, deşi depoziţiile sunt relativ uniformizate de limba de lemn a ofiţerului de Securitate care le-a consemnat. R.G.S. (bucureştean superficial şi emfatic; mă plictisea cu suficienţa lui şi, în acelaşi timp, cu nerăbdarea de a-şi face din mine un prieten) are un ton declamativ-rechizitorial. În acele zile tocmai îi refuzasem prietenia şi găsise, probabil, prilejul să se răzbune. După terminarea facultăţii avea să fie angajat la TVR, în timp ce eu, ca un proscris, am primit un post de profesor într-un sat izolat, din nordul Moldovei, în care nu mai ajunsese niciodată un licenţiat. F.B. (coleg de cămin, copilăros, uşor peltic; ne băteam cu pernele, în joacă, ore întregi) îmi face portretul într-o manieră obiectiv-oficială, dezaprobându-mi de la o mare înălţime ideologică "afirmaţiile duşmănoase". Va ocupa cândva postul de director-adjunct al unei importante biblioteci. D.C. (un prieten de care eram foarte ataşat în acei ani şi care mi se părea a fi de o puritate morală angelică; scria versuri ca şi mine, iubea romantic o fată din satul lui natal) mă analizează "judicios", căutând explicaţii pentru devierile mele de la ideologia comunistă. Un ofiţer de Securitate a scris în dreptul numelui lui: "D.C. a fost agent al organelor noastre, abandonat pentru faptul că a deconspirat faţă de tatăl său". Va înfiinţa şi va conduce o revistă într-un orăşel de provincie (semnând T.C.). G.V. (o fată frumoasă, inteligentă şi excentrică; între mine şi ea era un început de idilă!) mă acuză tranşant, combătând în scris – ceea ce făcea uneori şi pe câte o bancă în parc, dar de data aceasta de pe o poziţie oficială – ideea mea că industrializarea forţată a României poate duce la o deculturalizare a populaţiei. Se va afirma ca poetă (sub numele G.N.) şi, în plină maturitate, se va sinucide. G.A. (marele meu prieten, pe care îl admiram şi împreună cu care făceam partide de râs interminabile) confirmă, vizibil timorat de anchetatori, acuzaţiile la adresa mea. Va deveni un scriitor cunoscut şi conducătorul unui trust de presă. A.-M.F. (liliala mea colegă, care la seminarii era toată numai zâmbet şi, dacă mă durea capul, scotea imediat un antinevralgic din poşetă) semnează o delaţiune tranşantă, nemiloasă împotriva mea. Nu ştiu, din păcate, nimic de soarta ei. M.N. (coleg de cămin, cu un discurs solemn şi vetust, cu care discutam ore întregi, noaptea, probleme de literatură, obosindu-ne reciproc, el cu preţiozitatea lui, eu cu spontaneitatea mea) mă stigmatizează în fraze lungi, de orator de altădată. Va ajunge profesor şi va prezenta comunicări la congresele profesorilor de română. Este o descoperire dureroasă pentru mine să identific foşti prieteni printre martorii acuzării. Dar nu este chiar o dramă. Şi nu simt nici o aversiune faţă de ei. Nu numai eu aveam, pe vremea anchetei, 19 ani. Şi ei aveau această vârstă. Şi ei erau lipsiţi de experienţă, şi ei erau nuci cu coaja subţire în pumnul de fier al Securităţii. În schimb, mi se pare grotesc şi întrutotul reprobabil modul în care îşi petreceau viaţa şi îşi justificau poziţia înaltă în societate ofiţerii de Securitate. Să fii bărbat fălos, să străbaţi Bucureştiul într-o maşină cu geamuri fumurii pentru a ajunge la "serviciu", să fii salutat cu "să trăiţi!" la intrare, iar munca ta să constea în urmărirea-interogarea-terorizarea unor adolescenţi naivi, iată o situaţie cu totul şi cu totul ruşinoasă. Referatele, notele informative, ordonanţele, rezoluţiile, adnotările, rapoartele din dosarele mele sunt semnate de o mulţime de ofiţeri, care ar fi fost mult mai folositori patriei dacă ar fi strâns grâul de pe câmp (rămas de atâtea ori nerecoltat în acei ani) sau dacă ar fi avut grijă de copiii lăsaţi nesupravegheaţi printre blocuri în timp ce părinţii lor se aflau la lucru. Iată numele pe care mi le-am notat: lt. Nicolae Mihu, lt. maj. Victor Achim, lt. col. Anculia Mioc, mr. Adrian König (cel care m-a traumatizat cu urletele lui pe parcursul anchetei), lt. Ion Moldovan, cpt. Gheorghe Năstase, mr. Gheorghe Blidaru, col. Olimpiu Andrei, lt. col. Emil Macri, maior Gheorghe Alexandru, mr. D. Brînzei, mr. Al. Gheorghe, col. Gh. Zodian, mr. Mircea Selig, lt. Nicolae Cojocaru, lt. col. Traian Ionescu, mr. Florin Duţă. 17 oameni în toată firea (cel puţin 17, pentru că nu i-am menţionat pe cei de la serviciul "F" care s-au ocupat cu interceptarea scrisorilor mele, pe cei care mă aduceau la interogatorii, pe cei care au arhivat documentele etc.) şi-au cîştigat, un timp, fie şi scurt, existenţa "lucrându-mă". De la 18 la 19 ani am fost "lucrat" ceea ce înseamnă că mi-a fost distrusă minunata seninătate a vârstei şi mi s-a inoculat sentimentul că pot fi anchetat oricând, ore întregi, într-un subsol obscur, doar pentru că obişnuiesc să spun ce cred, sau că pot fi împuşcat undeva, la groapa de gunoi a oraşului, fără ca aceasta să impresioneze pe cineva. Recitesc "procesele verbale de interogare a lui Alex. Ştefănescu" (le-am mai citit o dată atunci, când le-am semnat pagină cu pagină). Mi-aduc aminte că în cursul anchetei, anchetatorul prietenos, lt. Ion Moldovan (care alterna cu anchetatorul brutal, mr. Adrian König), s-a arătat iritat de aroganţa martorului R.G.S. şi m-a îndemnat, între patru ochi, să declar şi eu ceva care l-ar putea incrimina pe denunţătorul meu. Aş fi avut ce povesti. Dar m-am gândit atunci că, dacă aş face-o, aş fi ca el şi toată viaţa, apoi, mi-ar fi greaţă de mine. L-am asigurat deci pe anchetator că niciodată nu l-am auzit pe R.G.S. spunând ceva incorect din punct de vedere politic. Sunt mândru, azi, că nu l-am turnat pe turnătorul meu. Sunt mulţumit că, după cum reiese din procesele verbale ale interogării mele, mi-am păstrat în explicaţiile date anchetatorilor decenţa, că nu am abdicat de la o anumită demnitate (chiar şi atunci când mi-am exprimat regretul pentru "faptele săvârşite" şi am promis că îmi voi revizui comportarea). Este într-un fel surprinzător că răspunsurile date de mine la întrebările anchetatorilor nu au nimic umil în condiţiile în care în timpul interogatoriilor îmi simţeam adeseori obrajii scăldaţi în lacrimi. Interogatoriile mi-au fost luate în stare de libertate, în zile diferite, dar fiindcă durau foarte mult îmi dădeau sentimentul că sunt arestat. Iată cum sunt datate două dintre procesele verbale de interogare: "Interogatoriul a început la orele 915 în ziua de 23 februarie 1967 şi s-a încheiat la orele 1525 în ziua de 23 februarie 1967."; "Interogatoriul a început la orele 1720 în ziua de 23 februarie 1967 şi s-a încheiat la orele 820 în ziua de 24 februarie 1967". Practic a fost vorba de o zi şi o noapte de anchetare continuă, cu o singură întrerupere pentru masă (pentru masa lor, a anchetatorilor; în cele două ore în care ei au lipsit, eu am rămas închis într-o încăpere cu ziduri groase, de la subsol). Retrăiesc, citind dosarul, ce am simţit în dimineaţa geroasă a zilei de 24 februarie 1967. Ieşisem din semiobscuritatea de la "Malmaison" în lumina strălucitoare a dimineţii de iarnă, în care respiraţia mi se vedea ca un fum de ţigară diafan. Mi s-a făcut un dor nebun de mine însumi, de tinereţea mea, de libertate şi am început să plâng pe stradă. Era ca şi cum m-aş fi îmbolnăvit de cancer şi nu aveam nici o speranţă să mă mai vindec vreodată. A urmat "demascarea" mea. În dimineaţa zilei de 17 mai 1967, securiştii m-au urcat într-o dubă şi, ca să-şi bată joc de mine, mi-au spus că mă duc în afara Bucureştiului ca să mă împuşte. Am mai povestit, într-un interviu, acest episod, şi nu vreau să mă repet. De fapt, m-au dus la Universitate, unde, în amfiteatrul "Odobescu", a avut loc şedinţa de excludere a mea din UTC (şi unde s-ar fi hotărât, la propunerea lui R.G.S., şi darea mea afară din facultate, dacă n-ar fi intervenit salvator extraordinara noastră profesoară, Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Există în dosar un document referitor la această şedinţă: "Notă pentru buletin/ 18 mai 1967/ strict secret. În ziua de 17 mai a fost demascat public în cadrul adunării studenţilor din anul II, Facultatea de Limba şi Literatura Română, numitul Ştefănescu Alex., născut la 6 XI 1947, cunoscut că în discuţii şi în creaţiile literare se manifestă duşmănos la adresa regimului socialist din ţara noastră şi a politicii partidului nostru. La adunare au participat circa 190 de persoane, studenţi şi profesori de la facultatea respectivă, care în cuvântul lor au înfierat activitatea desfăşurată de Ştefănescu Alex. La discuţii s-au înscris un număr de 13 persoane, dintre care au vorbit 8 persoane. În încheiere adunarea a hotărât excluderea sus-numitului din organizaţia UTC şi a propus conducerii facultăţii să hotărască asupra oportunităţii rămânerii lui ca student. Şeful serv. lt. col. Anculia Mioc". Decenii la rând am avut apoi de suferit pentru acest incident din tinereţe. N-am mai fost niciodată o fiinţă liberă şi fără griji, ci una "înfierată".
- Interviuri cu scriitori. Alex Ştefănescu: "Dinescu mi-a spus: ...Da, Alex, dar ţi-am lăsat ţâţa" | VIDEO
Recomandările noastre
