Trăim un timp al relativismelor și al relativizărilor. Omul recent, supus unui diagnostic memorabil de către H.-R. Patapievici este, de fapt, omul subteranei devenit ființă de masă.
Orice absolut moral îi repugnă. Neagă, persiflează, minimalizează, bagatelizează din pură plăcere a înjosirii (dar, în fond, și a auto-înjosirii). În Vest, demonismul de azi este în registru minor, a pierdut pasiunea soteriologică. S-a îmburghezit. Această incandescență rămâne însă ca motivație a năzuinței distructive a fundamentalismului islamist. Ultimul spasm al unei reveniri la o condiție originară romantizată in Occident a fost, probabil, mai 1968, cu ale sale reverberații în experiențele terorismului gen “Rote Armee Fraktion” și “Brigate Rosse”. Hermann Rauschning a scris despre “revoluția nihilismului”. În anii 20, național- bolșevicii germani îl adorau pe Dostoievski. Mai devreme, Moeller van den Bruck, autorul unei cărți intitulata “Al treilea Reich”, l-a tradus în germană. Romanele lui Ernst von Solomon sunt despre proscriși, despre damnați, despre fraternități asasine. Un comando de posedați l-a ucis pe Walter Rathenau, un umanist liberal devenit ministru de externe ale permanent periclitatei Republici de la Weimar.
Literatura rusă a făcut din nihilist un personaj paradigmatic. Posedații post-narodnici trăiau într-o stare de permanent extaz. Detestau iluminismul liberal, lumea unor Turgheniev sau Korolenko. Utopia se logodește cu disperarea într-un dans al morții menit să purifice umanitatea.
Violența are funcție redemptivă, proclama Sartre, făcându-se ecoul lui Frantz Fanon. Rusia scăldată în sânge, iată o temă care apare obsesiv la Andrei Belîi, la Artiom Vesiolîi, la Aleksandr Blok, chiar la Isaak Babel. Se profetizează venirea noilor barbari, renașterea scitică, ruptura cu mercantilismul meschin al mediocrității burgheze. Acmeiștii presimt apocalipsa ce avea să vină. Muzica lui Stravinski, baletele ruse, masca de idol păgân a lui Nijinski, salturile sale mortale, tot atâtea semne ale unui tumult ce nu mai poate fi zăgăzuit. Lenin a scris un studiu devenit celebru, “Lev Tolstoi, oglindă a revoluției ruse”. Greșea, adevărata oglindă se găsea în cartea pe care Vladimir Ilici a detestat-o cu patimă: “Demonii”. Iar el era unul dintre personaje.
Să nu ne mirăm că romanul a putut fi republicat abia după moartea lui Stalin, în seria operelor complete ale marelui scriitor. Nici lui Iosif Vissarionovici nu-i plăcea acel “psiholog blestemat” (cuvintele lui Stavroghin despre starețul Tihon). Onomastica personajelor lui Dostoievski trimite către chimia lor sufletească: Stavorghin vine de la stavros, cruce…
Nihilistul de tip Serghei Neceaiev l-a inspirat pe Dostoievski atunci când a creat parabola revoluției moderne, născută din psihoze ideologice, în romanul “Demonii”. Cinicul absolut Piotr Verhovenski era dublul lui Neceaiev, posedatul care a scris “Catehismul revoluționarului” și a organizat un omor doar pentru a unifica o organizație teroristă subterană. Sângele era liantul sacru, elementul mistic datorită căruia orice ezitare devenea o trădare. Nihilistul dostoievskian ura lumea, era omul din străfunduri, se ura de fapt pe sine cu o pasiune de nestins. Șigaliov și șigaliovismul anunța timpurile terorii în masă. Aleksandr Ulianov, fratele lui Lenin, spânzurat în mai 1887, a fost un asemenea nihilist. Tânărul Volodia a jurat să nu-l uite. Așa s-a călit oțelul…
Recomandările noastre
