Cînd eram adolescent, mă amuza un vers dintr-un cîntec folk de Mircea Vintilă în care se descria hanul lui Manuc în vremurile noastre: "nu sînt haiducii, sînt ospătarii...". Mi-am adus aminte adesea de acest vers în ultimii ani, mai precis cam din 2008 încoace, de cînd lumea s-a descompus iar, pentru a se recompune altfel.
Criza economică a ultimilor 6 ani a avut un vector financiar agravant cu mult mai apăsat decît crizele economice trecute, pentru că operaţiunile cu instrumente de plată s-au diversificat şi sofisticat accelerat, luînd o independenţă din ce în ce mai mare faţă de realitatea economică. Economiile creşteau normal la jumătatea anilor 2000, dar "producţia" de bani pe piaţa financiară creştea în ritmuri aiuritoare. Se mai văzuse aşa ceva: în anii 90, faimoasele "dotcoms" transformau în cîteva săptămîni în milionari nişte puşti cu bani de suc în buzunar, iar la începutul anilor 2000, imobiliarele aduceau bani cu nemiluita în buzunarele dezvoltatorilor şi speculatorilor. Dar niciodată locul în care se făceau banii nu fusese atît de departe de economia reală, niciodată banii înşişi nu aveau o asemenea distanţă faţă de munca direct productivă.
Această prăpastie între bani şi economie s-a căscat pe măsură ce lăcomia şi tentaţia averii rapide – cît mai rapide şi cît mai mari – a pus stăpînire pe suflete. Nebunia diverselor episoade de "El Dorado" este în natura umană – zvonul că s-a descoperit aur undeva şi e doar de luat de către oricine întinde mîna produce imediat un exod masiv, frenetic şi inconştient în acea direcţie! Chiar dacă, din toate experienţele anterioare, ştim că toate poveştile de "El Dorado" (adică cîştig fabulos şi rapid) sfîrşesc prost pentru cei mai mulţi dintre îmbogăţiţi şi presupun, întotdeauna, imoralitate şi, chiar, ilegalitate. Lăcomia potenţată de nerăbdare, iată calea sigură spre dezastru.
Orice lume are rău-făcătorii ei, orice epocă are gangsterii ei. Scorsese ne spune că gangsterii lumii în care trăim, cei care stau la pîndă să jefuiască pe alţii, nu mai au pistoale în mîini şi feţe acoperite cu eşarfe, ci au computere şi birou pe Wall Street. (Luaţi Wall Street drept simbol, nu drept localizare exclusivă). Aşadar, pentru epoca cîntecului lui Vintilă, tîlharii erau ospătarii – pentru epoca noastră, tîlharii sînt bancherii şi brookerii.
Ultimul film al deja sudatului cuplu regizor-actor Martin Scorsese – Leonardo DiCaprio, intitulat "Lupul de pe Wall Street" exact despre asta vorbeşte. Cine este familiarizat cu filmele cu gangsteri ale lui Scorsese ("Băieţi buni", "Casino" etc) ştie reţeta. Un grup de puşti de condiţie modestă, fără carte şi fără căpătîi, se uită la alţii mai în vîrstă, mai bine îmbrăcaţi şi învaţă "meseria". Încep să facă bani, banii le iau minţile, le produc cele mai tari iluzii ale lumii, le stimulează adrenalina. Excesul devine numele jocului, căci joc ameţior de ruletă le devine viaţa. Activitatea infracţională este dusă pînă la limită, pînă dincolo de limită şi nu "băieţii" nu se mai pot desprinde de Rău, deşi şansa li se oferă.
În final, o păţesc. S-a vorbit printre criticii de film despre catolicismul filmelor cu gangsteri ale lui Scorsese. În fiecare dintre ele există momentul în care şansa regretului şi a îndreptării apare şi de fiecare dată, luat de un val diavolesc, gangsterul o refuză. Momentul există şi în "Lupul de pe Wall Street". În schimb, în acest film nu mai există violenţă fizică - ştiu că e uimitor pentru Scorsese, dar avem un film cu gangsteri de alt tip şi valurile de sînge nu îşi mai au rostul în noua anatomie a răului. În schimb este un film cu un limbaj absolut obscen. Am citit undeva că ar fi filmul în care se rosteşte de cele mai multe ori cuvîntul "f..." şi cred că e adevărat. Pînă şi emoţionantul "I love you" nu mai poate fi aşa, ci este "I f... love you"
În "Lupul de pe Wall Street", finalul este şi mai interesant pentru că ni-l arată pe "gangster" ieşind din închisoare şi lansîndu-se într-o operaţiune de recrutare de noi parteneri, aplaudat fiind de o masă de oameni amărîţi şi dezorientaţi care, cu pixurile în mînă şi carnetele deschise, participă la o şedinţă de "training". Vor să facă bani şi nu le pasă deloc că cel care îi învaţă este un gangster. Ei sînt, repet, oameni absolut obişnuiţi, fără nici o pornire rea evidentă – cadrul lui Scorsese panoramînd pe figurile cursanţilor este elocvent.
Ştiind cine este speaker-ul, am putea spune că mase de oameni vor să iasă din nevoie scoţînd ce e mai rău în ei şi au venit la "expert" să-i înveţe cum să facă. Dar nu spunem, pentru că se supără stînga pe noi şi cine ştie ce mai iese de aici. Important pentru " cursanţi"este că speaker-ul a dovedit că ştie să facă bani şi nu e deloc important cum i-a făcut. Diferenţa dintre gangsterii din "Lupul de pe Wall Street" şi gangsterii din "Băieţi buni" constă în sentimentul pe care îl generează în "popor". De ultimii, se temeau. Pe cei dintîi îi admiră.
Filmul are un singur cusur: e prea lung. Din cele trei ore, de-ar fi rămas două tot s-ar fi înţeles perfect ceea ce ne spune Scorsese. Altfel, Di Caprio dovedeşte încă o dată că este un actor ajuns la maturitate, că anii siropoşi ai "Titanicului" s-au dus şi că talentul robust dovedit încă de la "What’s eating Gilbert Grape" s-a împlinit.
<iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/pabEtIERlic" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Recomandările noastre
