Acceptând să se ralieze coaliției internaționale împotriva ISIS, Turcia nu face decât să arunce gaz peste focul din Orient. Cu binecuvântarea Casei Albe. O analiză din Le Point.

Iluziile nu au durat mult. Angajamentele și bunăvoința președintelui turc Erdogan în discuția telefonică de acum o săptămână cu Barack Obama s-au dovedit repede duplicitare. Intrarea Turciei în rândurile coaliției aeriene internaționale împotriva ISIS a fost dublată de raiduri simultane împotriva celor care s-au arătat printre cei mai înverșunați și eficienți dușmani ai grupării teroriste.

Eroare strategică? Contradicție politică? Câtuși de puțin. Trupele kurde ale PKK pe care avioanele F-16 turce le-au bombardat sunt numite de comandamentul de la Ankara „obiective rebele”, la fel ca și jihadiștii ISIS.

În aceasta constă toată ambiguitatea târgului încheiat între președintele Statelor Unite și omologul său turc. După atentatul de la Suruc, din 20 iulie, care a făcut 32 de morți, despre care există bănuieli că este opera ISIS, Erdogan s-a făcut că acceptă să intre în coaliția contra Statului Islamic. Ceea ce permitea avioanelor de luptă americane să folosească bazele aeriene turce, aflate la numai 15 minute de zbor de obiectivele din Siria.

Doar că Ankara a pus o condiție pentru a intra în coaliția internațională: Obama a trebuit să accepte crearea unei zone tampon de o sută de kilometri lungime și cincizeci lățime în nordul Siriei.

Avioanele americane și turce trebuie să securizeze acest perimetru, care permite evitarea contactului între frontiera turcă și teritoriile cucerite de ISIS, dar și stabilirea în această zonă de tabere pentru sutele de mii de refugiați sirieni, care, prin prezența lor creează probleme guvernului turc.

Din păcate, acceptând această înțelegere, președintele american s-a făcut că uită câteva imponderabile politice și militare.

Prima: aceasta înseamnă confiscarea puterii siriene a lui Bashar Al-Assad, oricât de micșorată și controversată ar fi, a unei părți din teritoriul său. Chiar dacă acesta nu îl mai poate controla. În termeni de drept internațional, aceasta se numește „deposedare”. Pentru ca această confiscare să capete aparențe de legalitate, ar fi nevoie cel puțin de un vot al ONU.

A doua problemă este de ordin practic și militar. În prezent, zona tampon planificată, care se întinde la nord-est de Alep, se află sub controlul ISIS. Cine se va duce să cucerească, cu arma în mână, acest perimetru zis de excluziune, care include orașul sfânt Dabiq?

Washingtonul exclude categoric o intervenție la sol a trupelor americane. La fel și Ankara, prin vocea premierul său. Atunci va fi nevoie să se bazeze pe cei care luptă efectiv ISIS, cum ar fi de exemplu Bashar Al-Assad. Doar că grupările prietene cu Turcia nu sunt dintre cele mai combative față de ISIS.

Singurii care au demonstrat eficiență în combaterea Statului Islamic, înregistrând victorii importante (ultima chiar marți, 28 iulie, când au eliberat orașul sirian Hassakeh, din apropierea graniței cu Turcia) sunt luptătorii kurzi. Însă Turcia, așa cum am văzut, îi tratează pe kurzi la fel ca pe ISIS și în bombardează.

Ar mai fi și o altă grupare cu forță notabilă: militanții islamiști din Frontul Al-Nosra, afiliați la Al-Qaida.

Aceasta înseamnă că este posibil să vedem în nordul Siriei trupe Al-Qaida încercând să-i scoată din regiune pe jihadiștii ISIS cu sprijinul aerian al US Air Force pentru a crea o zonă tampon pentru refugiații sirieni. În paralel cu bombardarea kurzilor, cei mai mari dușmani ai ISIS. Aberant!

Și totuși, se pare că această aberație a fost acceptată de președintele Obama, în cadrul discuției sale telefonice cu omologul său Erdogan. Și, pe deasupra, să-și suie în cap kurzii din Siria, împreună cu cei din Irak și Turcia, care nu văd cu ochi buni acest perimetru securizat, care ar despărți cele două regiuni cu majorități kurde. Și, deci, crearea unui sanctuar kurd, un început pentru un viitor stat. Exact ridicarea acestui obstacol a urmărit-o perfidul Erdogan.