O știre de un tragism cutremurător nu-mi dă pace: Paul, un elev din Bacău, s-a aruncat în fața trenului, după ce a aflat că media pe care a obținut-o la examenul de Bacalaureat nu-i permite să-și înceapă studiile la Universitatea Cambridge.
Pentru a fi acceptat acolo, tânărul ar fi trebuit să aibă cel puțin nota 8, iar el nu obținuse decât 7,40. Paul a depus contestație, după care nu a mai așteptat. S-a sinucis! În urma contestației, nota sa a devenit 8,20, dar era deja prea târziu. Prea târziu!
Când eram puști și am citit Romeo și Julieta, tragedia lui William Shakespeare, la finalul ei am fost sufocat de indignare. Cum să moară doi tineri din cauza unui „malentendu” imbecil? D-aia a inventat scriitorul o poveste splendidă de viață, de iubire absolută între cei doi, potrivnică voinței părinților și familiilor lor, ca să-i omoare în final, întrun mod de un absurd revoltător? Așa ceva nu este posibil, mi-am spus, mai întâi scriitorul mi-i prezintă pe cei doi a fi niște copii inteligenți, care știu să-și păzească isteț tăinicia iubirii de ochii celor potrivnici, pentru ca în final, ăia care complotau să-i ajute, să-i omoare tembel? Un tâmpit, Shakespeare asta, un escroc cultural, care folosește senzația tare, în lipsă de soluție literară inspirată, mi-am zis, și am aruncat cartea cât colo. A trebuit să mai cresc, să înțeleg că în tragedia shakespeareiană nu despre asta era vorba, despre trântirea absurdului în schema finală, ci despre ură, iubire și destin, despre împlinirea iubirii absolute prin moarte.
Exact același sentiment de revoltă, produsă de sentimentul absurdului funebru, l-am avut când am aflat de moartea elevului Paul, din Bacău. I-am privit chipul în fotografiile aparute în presă. Un tânăr cu trăsături frumoase, senine, o expresie blândă și inteligentă, chipul unui tânăr cu un viitor larg deschis înaintea sa. Faptul că își dorea să ajungă la Cambridge și iată, după judecarea contestației, și ajungea, îmi mai spune că era un vorbitor redutabil al limbii engleze, că era apt să țintească sus, că-și construise visul pe eforturi serioase, pe muncă în timp, că se pregătise zdravăn. De altfel, liceul pe care îl urmase puștiul este unul din elita națională. De ce n-a mai avut răbdare? Răbdare să aștepte răspunsul la contestația aia nenorocită, răbdare să vadă cum este și la o altă facultate, oricare, dacă media i-ar fi rămas tot aia, răbdare să vadă că viața nu înseamnă nici Cambridge și nici Spiru Haret, răbdare cu viața lui, netrăită încă. Întrebări naive, patetice, neputincioase, care nu pot fi scuzate decât de un sufocant sentiment de revoltă.
Ce se întâmplă cu copiii noștri, unde greșim? Părinți, profesori, familii, toți la un loc, fiecare în parte, unde îi pierdem, ce vrem de la ei, ei ce vor de la viață, unii, și nu înțelegem noi? Eu nu am răspunsuri la niciuna dintre întrebările astea, iar asta mă îngrozește. Am văzut deja comentarii pe marginea acestei imense și absurde tragedii - da, mă repet, dar ăsta este sentimentul care mă domină, cel al absurdului absolut. Mai toate opiniile expediază, așa cum doar românul știe să expedieze orice, sfârșitul lui Paul, al scurtei sale istorii de viață, sub semnul dezaxării. Dezaxați, cei care cred asta! Copilul nu era nebun, pentru că nebunii nu visează legitim, visul lui Paul nu era unul himeric, nu-și dorea irealizabilul, ci era unul pe potriva lui, exact pe ceea ce putea și merita.
Peste toate, însă, ceva tot știu cu siguranță! Știu că nu aș vrea pentru nimic în lume să fiu în pielea părinților săi, cu o cruce imposibil de dus în spinare, și în cea a profesorilor care i-au notat greșit lucrările. Asta doar dacă au conștiință. Da, știu, au salarii mici!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
