Cam pe la ora 3 vă apucă așa, un fel de angoasă, o stare contradictorie, de agitație în lenevie, o stare în care ați pleca din locul în care sînteți, dar nici în altă parte nu vă vine să mergeți, o stare în care nu vă mai puteți aduna gîndurile, nu vă mai puteți concentra, atenția vă e răpită de orice se întîmplă în jur, dar nu poate rămîne în același punct mai mult de o fracțiune de minut, ceva ca un plictis puțin nervos, ca și cum ați vrea ceva, dar nu știți ce, n-ați mai vrea nimic, dar vă lipsesște, totuși, ceva?
Știu, dacă vi se întîmplă, o puneți pe seama prînzului pe care tocmai l-ați mîncat (nevoia de siestă) sau, dimpotrivă, pe seama aglomerației care v-a invadat toată ziua și care v-a împiedicat să luați prînzul. Dar vă spun că prejudecata după care stările sufletului depind de digestie, pe cît e de răspîndită, pe atît pare a fi de neadevărată. Credeți ori ba, s-ar putea ca starea de astenie cețoasă de la ora 3 să fie un demon...
Acum un an, a apărut la Humanitas ”Demonul amiezii” de Andrew Solomon, cu o prefață de Mircea Cărtărescu - o carte despre care s-a scris mult și pe bună dreptate. După apariția ei în America, în 2001, cartea a luat premii prestigioase și a fost lăudată de nume mari (Harlod Bloom, J.C. Oates etc). În România, pe lîngă excelentul marketing făcut pentru ea de Humanitas, cartea s-a plasat și în centrul unui nefericit scandal. ”Demonul amiezii” subintitulat ”O anatomie a depresiei” vorbește mult despre suferința psihică (este ”un veritabil atlas a depresiei, relatînd pe larg despre trăsăturile acestei boli, despre istoria ei socială și culturală, despre metodele de tratament și perspective.” - Bloom) și are un plus de autenticitate pentru că autorul însuși a trăit calvarul acestui gen de cădere. Impresionant efort de strîngere laolaltă a cunoștințelor despre depresie, din medicină, (bio)chimie, etnologie, teologie, socilogie și literatură, „Demonul amiezii” poate fi înțeleasă și ca un jurnal mascat al luptei autorului cu depresia. Poate că cea mai sănătoasă reacție omenească în fața unei asemenea mari boli este să scrii aproape 600 de pagini despre ea. Și totuși, există riscul ca la finalul cărții să știi atît de multe despre depresie, încît să nu știi mare lucru. Este, fără îndoială, un plus enorm adus cunoașterii bietei ființei umane în general, să știi cum s-a luptat ea cu depresie, o afecțiune care a însoțit omul în toate istoria sa ca o umbră. Doar că această carte, deși vorbește și despre melancolie, și despre tristețe și despre căderile psihice temporare, rămîne în spațiul clinic. Este posibil ca asta să fie, de fapt, opinia generală despre depresie în zilele noastre - că e o boală. Dar dacă este o trăsătură esențială a omului? Dacă, vorba lui Cioran, disperarea este substanța noastră vitală?
Titlul cărții este luat dintr-un psalm, mult citat în literatura demonologică, în care se spune că cel care își pune nădejdea în Dumnezeu va fi ferit de adevărul Lui să cunoscă marile frici: ” de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază” (Ps 90, 5-6). Această ”molimă ce bîntuie întru amiază”, după cum apare în Biblia sinodală, este o traducere mai apropiată filologic de versiunea evreiască, părăsind o traducere ce devenise clasică în creștinismul răsăritean și care se referea direct la ”un drac/diavol de amiazăzi”. Cel dintîi autor care s-a ocupat pe larg la acest demon a fost un mistic din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul, ideile lui în materie fiind preluate și dezvoltate de ucenicul său, Ioan Cassian. Evagrie constatase că, dintre toți demonii care încearcă pe călugăr, acesta ”al după-amiezii” este cel mai cumplit. Nu doar pentru că, spre deosebire de ceilalți demoni, acționează la lumina zilei, frontal și percutant, ci și pentru că aduce cu sine pe toți ceilalți, poate mai insidioși și mai puțin curajoși. În termeni clinici, demonul după-amiezii este ca un virus ce prăbușește întregul sistem imunitar și permite tuturor celorlalți viruși, altfel ținuți la respect, să invadeze organismul astfel lipsit de apărare. Evagrie sesizase că demonul după-amiezei lovește cam pe la ora 3 (aceasta era ora singurei mese zilnice a călugărilor din pustiile egiptene) și dă călugărilor senzația că timpul nu se mai scurge, că ziua a devenit insuportabil de lungă, că au nevoie de o mulțime de lucruri, de vizite și de conversații, avînd nevoie inclusiv să plece din chilii, inducîndu-le otrăvitorul truism că, în fond, se pot ruga de oriunde. În ceasul amiezii, îți vine să sari din misiunea ta. Te cuprinde o lene, o oboseală, o epuizare, care a fost botezată de călugări drept ”akedia”. Interesant este că soluția pe care misticul Evagrie o sugerează este de ordin rațional: ”Rînduiește-ți o măsură în lucru și nu te abate pînă nu-l termini”. Remediul, așadar, este în propria inteligență, dar și în încrederea pe care o o avem în ea. Măsura, ritmicitatea rațional proiectată, mai bine zis, care se fixează în plin teritoriu al libertății omenești, ne salvează de multe. Odată ce am fixat greutatea de la capătul axului metronomului, să ținem de ritm!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
