Am intrat într-un local să mănânc în fugă ceva. În unul în care comanzi la tejghea și te așezi unde e loc.
La o masă de șase persoane erau trei, o familie. Soții și un tânăr până în 25 de ani. Discutau cu voce scăzută și am dedus că muncesc în străinătate. Discret, am început să fiu atentă la gesturi, mai ales că în ochii și vorbele lor am citit tristețe, resemnare. Nimic din atitudinea pe care o întâlnim la mulți dintre cei care vin în țara în care totul le pute și vorbesc o românească presărată cu cuvinte din țara de unde vin. Tatăl avea mâinile tare muncite, dar curate. El nu terminase de mâncat, dar ceilalți doi îl așteptau calmi. Mânca încet, cu noduri, avea grijă să nu-i cadă o firimitură pe jos, iar pe cele care cădeau pe masă le aduna cu grijă și le punea în tavă. Doamna părea acră, dar la un moment dat li s-au întâlnit privirile și ea i-a zâmbit cald, protector.
- E bună? l-a întrebat ea și l-a mângâiat cu privirea.
- Da, e bună. Are gust de acasă. Fiul, care părea absent: Cine mai știe ce înseamnă acasă!
- Lasă, să fim sănătoși și împreună, a răspuns și tatăl. În acel moment, băiatul i-a pus brațul pe umeri și l-a tras ușor către el. Au zâmbit toți trei. E tare greu să descriu cu cuvinte ceea ce a însemnat scena asta, câtă blândețe și fericire se revărsa în jur.
Când a terminat și tatăl de mâncat, fiecare și-a luat tava (deși pe toate celelalte mese erau lăsate tăvi cu resturi) și s-au dus să caute recipientul pentru resturi.
După ce au golit tăvile, au ieșit din local și preț de câteva clipe au rămas pe trotuar nemișcați, fără să-și vorbească, de parcă în fața lor s-a deschis brusc necunoscutul, unde nu cutezau să se aventureze.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
