„Trei generaţii” este o piesă care te duce în lumea decorului clasic, al „teatrului cuminte”, după cum spune o doamnă, care a venit să vadă spectacolul. Duminică seara, la Odeon.

Un decor aşezat, plin, pentru fiecare epocă evocată în poveste. Un interior stilat, cu mobilă veche, cu draperii grele, ferestre largi, ce te-ar putea lăsa să vezi o lume întreagă. Tablouri  cu înaintaşii. Îţi place şi îţi dă un sentiment de confort. Îţi sugerează o familie aşezată, o lume liniştită şi împlinită.

 Dar tabloul acesta tihnit este sfâşiat brutal. Ioniţă, judecătorul, stăpânul presupusei tihne, tatăl Ruxandrei şi al lui Ilie, soţul Sultanei, pierde casa familiei la jocuri de noroc. Norocul plecase de lângă ei. Lumea perfectă este distrusă, iar Ruxandra este dată unui moşier în schimbul casei. Iubirea fetei pentru pianistul Şerban este ucisă brutal. Sau aşa cred toţi.

Următoarea generaţie va retrăi, cumva, povestea, în perioada interbelică, iar Ruxandra va accepta, ca şi mama ei, să îşi dea fata în schimbul salvării moşiei familiei. Moşia pentru care fusese „vândută” ea. Iubirea Elizei pentru doctorul Radu  este ucisă brutal.

A treia generaţie. A treia generaţie îşi târâie viaţa la începutul anilor comunismului. Membrii familiei nu îşi găsesc locul, dar Veronica, fiica Elizei, nepoata Ruxandrei, are puterea să rupă lanţul „vânzărilor” puse la cale de taţi, spre salvarea familiei. Cu fiecare „vânzare” mai dispare ceva din decor, sărăceşte, se subţiază, este înlocuit cu ceva mai puţin preţios.

Este o poveste despre iubiri ratate, false pudori, false griji părinteşti, false iubiri, chiar.

Poţi privi „Trei generaţii” ca pe un tablou cu trei scene. Râzi sau plângi, te trec fiorii, în funcţie de cum simţi epoca şi înţelegi şi accepţi cutumele ei. Publicul a avut reacţii ciudate, uneori era de plâns, dar se râdea în hohote.

Actorii au fost ca nişte culori, ce se luminau sau se întunecau, erau vibrante sau terne. Minunaţi. O tuşă rebelă  o reprezintă Domnişoara Macri cea mică, fata fără noroc, fără nici un pic de noroc, care se îndrăgostea des şi fără succes, care visează mereu că, într-o zi, bărbatul vieţii ei o va răpi. Excepţională este actriţa Rodica Mandache în acest rol. Excepţională este şi Crina Mureşan (Ruxandra), care trece cu uşurinţă prin cele trei vârste. 

      O piesă de teatru aşezată, cuminte, fără „explozii” pe scenă. Exploziile se petrec în sufletul personajelor şi le poţi ghici din gesturile actorilor, din înconvoierile lor, ca de copac frânt, din privirile largi, prin care ţipă cât pot de tare. Pentru că atât pot deschide, ochii; ferestrele stau mai mereu închise, ca pentru a păstra otrava vieţii ratate în casa familiei, salvată printr-o mare trădare.

  Doamna Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon, a avut curaj să pună în scenă, după foarte mulţi ani, această piesă. Aşa se spune. Mai ales că aparţine unui autor care a murit în 1992, într-o oarecare dizgraţie. Lucia Demetrius, cea care se născuse în perioada interbelică în Bucureşti, cea care trăise printre elitele intelectuale ale acestei perioade magnifice, devenise o scriitoare prolifică pe vremea comuniştilor. Se apropiase sau se lăsase adoptată prea repede de noua orientare, care avea să usuce multe suflete.

Lucia Demetrius, mai ales pentru generaţia tânără, care nu ştie prea multe nici despre autoare, nici despre epoca comunismului – nu a dezamăgit. Iubiri neîmplinite, „vânzări”, trădări, trepăduşi, închipuiţi există oriunde şi oricând.

 Este ca o piesă dintr-o colecţie de antichităţi. Nu de vechituri.

 Următoarele reprezentaţii ale piesei „Trei generaţii” vor fi în luna mai.

Regia artistică îi aparţine lui Dinu Cernescu, scenografia este realizată de Maria Miu, iar ilustraţia muzicală este asigurată de maestrul Vasile Manta.

Distribuţia piesei: Angela Ioan, Crina Mureşan, Sabrina Iaşchevici, Paula Niculiţă, Rodica Mandache, Ruxandra Maniu, Mircea N. Creţu, Alexandru Papadopol / Silvian Vâlcu, Laurenţiu Lazăr, Ionuţ Kivu / Andrei Runcanu, Ioan Batinaş / Nicholas Caţianis, Marian Ghenea, Dragoş Panait, Marian Lepădatu.