A cincea duminică a Postului Paștilor este închinată unei dintre cele mai luminoase figuri a creștinismului: Cuvioasa Maria Egipteanca, exmplul viu că nimănui, nici măcar celui mai păcătos, mai depravat dintre oameni, nu îi este închisă calea spre Mântuire.

Viața Mariei este demnă de un erou dostoievskian, care coboară până la cele mai adânci străfunduri ale Iadului, pentru ca apoi să se ridice pe cele mai înalte culmi ale Sfințeniei.

Născută în țara piramidelor, Maria își părăsește casa părintească la 12 ani și merge în Alexandria, unde trăiește vreme de 17 ani vânzându-și trupul. Îngrozitor este că, așa cum ea însăși mărturisește, nu foamea, nu sărăcia au împins-o la asta, ci poftele care o măcinau. Prostituția era doar o cale de a atrage asupra ei atenția cât mai multor bărbați. Deși nu era bogată, adesea nu le lua bani, ci se bucura că-și stinge focul care o ardea de dinăuntru. „Aveam o poftă nesățioasă și o dorință neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Aceasta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul.” Nevoile traiului sărac și le completa torcând câlți.

Într-o vară, văzând cum mulți bărbați din Egipt și Libia se pregăteau să se îmbarce spre Ierusalim, pentru a participa la „Înălțarea Sfintei Cruci”, se gândește să plece și ea. Vai, nu pentru marea sărbătoare, ci ca să desfete cu bărbații de pe corabie. Călătoria și-o plătește vânzându-și trupul. „Iar cele ce-au urmat după aceasta, cum ți le voi povesti, omule? Ce fel de limbă le va rosti sau ce auz va primi faptele săvârșite în corabie în timpul călătoriei? Cum îti voi povesti faptele pe care i-am silit să le facă nenorociții împotriva voinței lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune și din cele ce nu se pot spune, pentru care să nu fi fost învățătoare acelor nenorociti”, povestește ea

Ajunsă la Ierusalim, își continuă dezmățul. Până în ziua sărbătorii, când încearcă și ea să intre în biserică, împreună cu mulțimea de credincioși, pentru a vedea Crucea pe care a pătimit Mântuitorul, dezgropată de împărăteasa Elena în anul 326. Însă, minune!, o forță nevăzută o oprește. De patru ori vede cum ceilalți trec nestingheriți pragul bisericii, în veme ce ea este respinsă. Atunci are loc revelația: „Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a inchis intrarea.”

Tot răul din ea izbucnește afară. Începe să plângă așa cum nu o făcuse niciodată. Văzând în curtea bisericii Icoana Maicii Domnului, prinde a se ruga fierbinte și, bătându-și pieptul, o roagă pe Născătoarea să-i dea voie să se închine la Sfânta Cruce, promițând că, în schimb, va renunța la păcate și va pleca din lume.

Și iată că minunea se produce: Maria intră nestigherită și în biserică și se închină Lemnului Sfânt. Plângând de bucurie, femeia îi cere Maicii Domnului să o povățuiască încotro s-o apuce. Atunci aude o voce care îi cere să treacă apa Iordanului și să se afunde în pustie.

Maria ia cu ea două pâini și jumătate, care se termină repede. Apoi se hrănește cu ce găsește în deșert. Dar nici foamea, nici setea nu o ard așa de tare cum o pârjolesc poftele trupului. 47 de ani se luptă în pustie cu diavolii care o muncesc. Când o găsește Zosima, un călugăr care venise în deșert să se reculeagă înainte de Paști, Maria, cu câteva zdrențe rămase pe ea, slabă și neagră de soarele nimicitor, cu păr puțin și alb ca lâna în cap, ajunsese la un asemenea grad de sfințenie încât, când se ruga, se înălța de un cot în văzduh. Și deși nu știa carte și nici nu călcase într-o biserică decât atunci când se închinase Sfintei Cruci, ea cita pasaje întregi din Scripturi.

După ce îi spune lui Zosima cumplita poveste a vieții sale, îi cere ca, în anul următor, tot înainte de Înviere, să-i aducă Sfânta Împărtășanie. După un an, în Joia Mare, Zosima îi aduce Darurile la malul Iordanului, cum făgăduise. La scurt timp, apare și femeia, face semnul crucii deasupra apelor, după care trece Iordanul pășind ca pe uscat. Se împărtășește, îi cere lui Zosima să vină și la anul, apoi trece din nou râul pășind pe ape.

După încă un an, călugărul o găsește pe Maria moartă, cu mâinile pe piept și fața spre răsărit. Alături, pe pământ, lăsase scris un mesaj în care spunea că s-a stins în aprilie, chiar în Vinerea patimilor și îl ruga pe Zosima s-o îngroape creștinește. Călugărul începe să sape cu un lemnișor pe care-l găsește prin preajmă, însă pământul uscat îi face munca anevoioasă. Atunci, din pustie apare un leu uriaș, care îi linge picioarele Mariei, apoi, cu ghearele, începe să sape groapa. Zosima îi spală trupul moartei cu lacrimile, rugându-se, apoi o îngroapă după cuviință. Leul se întoarce în deșert, iar călugărul la mănăstirea sa.

Din gură în gură, minunata poveste a Mariei Egipteanca a ajuns până la Sfântul Sofronie, care a așternut-o pe hârtie.