Un recent articol din ”The New Yorker” dedicat unor recente biografii ale lui Seneca îmi amintește că, grație maturizării unei noi generații de latiniști români, cu Ioana Costa în frunte, Seneca a devenit accesibil publicului larg de la noi, în ultimii ani - la început în colecția ”Plural” a editurii Polirom, apoi în foarte simpatice ediții ale unei edituri care chiar așa se cheamă, „Seneca Lucius Annaeus”.
Pe rafturile librăriilor, noile apariții Seneca au o identitate grafică atractivă, pe măsura gîndurilor pe care le conțin. Editorii au dreptate: pentru spiritul contemporan, Seneca este un autor foarte vandabil, chiar dacă România de azi este la imensă distanță de spiritul stoic. Lumii de azi îi fac foarte bine gîndurile lui Seneca, mai ales pentru că nu știi bine dacă stoicismul său întrece sau este întrecut de talentul oratoric. Dacă te iei după viața lui Seneca, răspunsul e clar: oratoria bate tot. Seneca este un briliant retor, cu o ușurință nemaipomenită în mînuirea dubiului și argumentului printre formule de o surprinzătoare certitudine. Era un stoic în plan intelectual, poate pentru că așa fusese mentorul său ori poate pentru că stoicismul se purta la Roma. Altfel, i-a plăcut mult luxul, a dobîndit averi însemnate nu neapărat prin mijloace morale și s-a gudurat pe cît a putut pe lîngă dementul Nero. Ca multe alte lucruri bune pe lumea asta, este o mare plăcere să pledezi pentru stoicism, dar un mare chin să-l trăiești.
În primăvara anului 65 d.H., Nero a aflat despre o vastă conspirație care urma să-l asasineze și să-l instaleze împărat pe Gaius Piso – un nobil bogat, arătos, patron al artelor și, grav!, plăcut de toată lumea la Roma. Nero a reacționat firesc. Adică brutal. Aproape 40 de oameni au fost forțați de gărzile sale să se sinucidă și cam tot pe-atîția au fost surghiuniți pe viață. Printre cei forțați la suicid s-a aflat și Seneca. Filozoful și-a clamat pînă în ultima secundă nevinovăția și, spun istoricii, e foarte posibil chiar să fi fost nevinovat în acea speță. Cert este că sinuciderea lui , forțată de un împărat nebun care i-a fost și discipol, l-a salvat în ochii posterității. Și astăzi citim Seneca cu gîndul la martirajul lui final, uitînd comportamentul său pe tot parcursul vieții. Dar, parafrazînd o mostră de înțelepciune populară, e bine să te iei după ce scriu filozofii, nu după ce fac ei.
Poate că cel mai rușinos episod din viața lui Seneca a fost scrisoarea pe care, în 59, a ticluit-o în numele lui Nero , la cererea sa, după ce prima tentativă a împăratului de a-și ucide mama a eșuat, urmînd să reușească abia cea de-a două încercare. Chiar dacă Tacitus, Suetoniu și Dio Cassius oferă scenarii oarecum diferite despre moartea Agrippinei, e cert că, din motive variate, împăratul a decis să-și ucidă mama într-un chip spectaculos: îmbarcînd-o pe o corabie anume construită ca să se scufunde. La început trebuia să se prăbușească puntea și apoi să se deschidă găuri în cocă. Puntea s-a prăbușit, dar nu chiar așa cum era plănuit, așa că Agrippina a scăpat, murind unii dintre însoțitorii ei. Apoi, găurile s-au deschis, dar corabia nu s-a scufundat imediat din cauza faptului că puntea se prăbușise astfel încît a devenit un fel de plută. Agrippina a avut timp să sară în mare și să înoate. Una dintre slujitoarele sale a înotat înapoi către vasul care continua să plutească strigînd după ajutor și pretinzînd că ea este Agrippina, gîndindu-se că așa îi va motiva în plus pe marinari să o salveze. Ba bine că nu, auzind dintre valuri că Agrippina cere ajutor, marinarii au lovit-o pe servitoare cu răngile și au înecat-o. Pe asta s-au bazat cînd, întorși la mal, i-au raportat lui Nero că misiunea fusese îndeplinită. Doar că, la scurt timp, Împăratul a aflat că mama lui reușise să înoate mult spre țărm și fusese salvată de niște pescari. Ca să încheie treaba, Nero a trimis o trupă de asasini care fie au forțat-o la sinucidere, fie au ucis-o chiar ei. Sigur, nici Agrippina nu era ușă de biserică, șirul victimelor ei este impresionant, ca și evantaiul larg de mijloace pe care le-a folosit pentru a elimina pe mulți, dar nu despre asta e vorba aici.
Pentru că maricidul nu era bine văzut nici măcar în acea Romă sîngeroasă și mai ales pentru că asasinarea Agrippinei se consumase atît de penibil, Nero avea o problemă, cum am zice azi, ”de imagine”. Rostul întregii tărășenii cu corabia anume făcută să se scufunde era să arate moartea Agrippinei ca pe un accident pe mare. Cum întreaga afacere s-a întors rău, Nero a avut nevoie rapid să răspîndească în oraș versiunea lui. Lupta de PR nu e o invenție a zilelor noastre – cînd se întîmplă ceva, importantă este versiunea care se răspîndește și nu adevărul. Seneca însuși era de părere, de altfel, că adevărul nu folosește la mare lucru. Așadar, Nero a apelat la Seneca. Filozoful a scris, în numele împăratului, o scrisoare către Senat în care întoarce faptele aiuritor - cum ar zice americanii experți în PR, le da un ”spin” stupefiant. Sub semnătura lui Nero, textul lui Seneca anunța Senatul că Agrippina plănuise o lovitură de stat (ceea ce era plauzibil, pentru că personajul era în stare – o dovedise cu vîrf și îndesat) și că se sinucisese cînd aflase că Nero a aflat. Iar partea eșuată a asasinatului a fost abil interpretată ca o intervenție a zeilor în favoarea Împăratului: cînd Agrippina a vrut să fugă, s-a scufundat corabia și abia a scăpat revenind la țărm, unde s-a sinucis. În realitate, Agrippina se urcase pe corabia-capcană la invitația lui Nero, care i-o dăruise ca un cadou la finalul unor serbări pe care la invitația lui cei doi, mamă și fiu, le petrecuseră, afectuos, împreună. Seneca era foarte bun la asemenea lucruri.
Întovărășit cu Nero, multe lucruri deloc stoice a făcut Seneca – de la ”ciupirea” unor averi confiscate de Nero de la opozanți de-ai săi exilați ori uciși la susținerea nebuniei egomane a Împăratului. Totuși, Seneca a ieșit, în posteritate, bine din toată acea perioadă urîtă. Vă amintiți din comunism acei scriitori sau artiști care produceau o operă de certă vigoare morală, dar erau niște lingăi dezgustători ai regimului profund imoral? Fenomenul ne este cunoscut. E ca și cum scrisul reflectă ceea ce autorul ar vrea să fie, iar viața reflectă ceea ce autorul n-ar vrea să fie. Cele mai recente biografii ale lui Seneca evidențiază acest chip complex al omului, făcîndu-l să fie ceva ce azi admitem cu toții că există: un ipocrit de mare forță morală.
Recomandările noastre
