Un scriitor pătrunde în sufletul tău când crezi că acest lucru nu se poate întâmplă. Găseşti o clipă, un loc, o stare şi reduta care eşti se lasă cucerită. E limpede că lupta ta nu avea cum să aibă alt final decât acela de a căuta sensurile ascunse din cartea pe care el, scriitorul, ţi-a dăruit-o. Această carte e sufletul lui şi de tine depinde dacă o aşezi pe noptieră, ca pe Biblie, sau o laşi să fie acoperită de praf în bibliotecă.

Clara Mărgineanu face parte dintre acei scriitori care scriu rupând bucăţi mari din suflet pe care le înmoaie în cerneala sângelui lor şi îmblânzind cu sacrificiul lor cuvintele, convingându-le astfel să se lase îmblânzite. Acest sacrificiu i-a adus aprecierea cititorilor, dar şi a altor membri ai breslei din care face parte, precum Petru Popescu, asta ca să dau numai un exemplu. Clara Mărgineanu îşi lansează pe 27 ianuarie, de la ora 18.00, în Clubul Spice din Capitală, o nouă carte pe care a rostuit-o cu un titlu limpede „Destine cu har”, căci în ea şi-a adunat interviurile cu oameni frumoşi, dar şi opinii şi întâmplări cu rost. Printre aceştia se numără Ana Blandiana, Petru Popescu, Vasile Andru, Nicu Alifantis, Angela Ciochină, Marius Tucă, Ioan Gyuri Pascu, Camelia Radulian şi atâţia alţii. Capitolele cărţii au primit un nume care „sună” îmbietor pentru  orice cititor: Repere ale salvării, prin credinţă şi mărturisire, Poveşti de dragoste, de viaţă şi de moarte şi Oameni lumină, întâmplări cu rost. Ne ştim de atât timp încât nu numai că ne cunoaştem rănile şi ne aşezăm câte-o prişniţă spre vindecare reciproc, dar ne şi sprijinim spre curajul demn al fiecărui pas pe cărarea vieţii noastre ca oameni de cultură, căci spre acest lucru aspirăm umăr lângă umăr amândouă. Jurnalismul cultural a primit bucuria unei guri de oxigen din partea Editurii Smart, care a avut îndrăzneala de a propune cititorilor săi aceste scrieri desprinse din fiinţa Clarei Mărgineanu. Doar parcurgerea lor firească, în lumina unei dimineţi sau căldura unei seri poate spune dacă noi avem sau nu dreptate când vi-o propunem. La întrebările EVZ, scriitoarea Clara Mărgineanu a răspuns aducându-ne aminte cât de important este să rămâi authentic în această lume nebună, nebună, nebună…

- Împotriva curentului. Ai repetat aceste cuvinte de-a lungul discuţiei noastre de dinainte de acest interviu şi m-am tot gândit la ele. Aşa te simţi şi tu, aşa mă simt şi eu, şi aşa simt că ai aşezat cuvintele acest volum - „Destine cu har” - ÎMPOTRIVA CURENTULUI. Mă înşel?

- Conţinutul acestui volum este împotriva, adică în sensul opus, a ceea ce se promovează în arealul majoritar al televiziunilor şi publicaţiilor din ultimii ani. Nu inventez ceva, doar subliniez şi proiectez lumina asupra unor personalităţi şi poveşti de viaţă spectaculoase. Avem un enorm capital de valori, vieţi exemplare, ieşite din comun, tragice, dăruite, trăite până la sânge, sacrificate şi ascunse la umbra modestiei... Şi, îl citez pe Romulus Vulpescu, „În fiecare zi, ne batem joc...”  Parcă ne diminuăm, cu program, crâmpeiul de divnitate din noi. Parcă suntem ajutaţi să se întâmple aşa. Ceea ce am simţit era un fel de jale şi de milă.

- Cum crezi că rezistă jurnalismul cultural în faţa agresiunii politicului?

- Nu sunt în măsură să judec ,,politicul” ca pe un personaj suprem şi răspunzător de toate. Vorbim, până la urmă, despre oameni care au putere de decizie, vremelnic. Despre oameni care, în individualitatea lor, sunt sau nu receptori ai actului cultural. Unii au funcţii de conducere şi decapitează instituţii şi destine. Şi nici măcar nu ştiu de fac. De aceea, creştineşte, sunt iertaţi. Îmi permit să propun, în demersul meu modest, o formă de admiraţie şi de ridicare a frunţii către cer. O raportare la normalitate, expresivitate, atenţie asupra destinelor care lasă urme. Propun câteva poveşti care ne pot ajuta să simţim că viaţa poate fi trăită la cote cu miză profundă. Ce ştiu, este că partea aceea de Românie nevăzută şi foarte puternică, este discriminată de oferta media. Oamenilor cu sevă de învingător şi forţă de atlet li se refuză provocarea spirituală. Parcă li se prizează lent, un fel de uitare şi adormire. „Asistăm la moartea jurnalismului cultural, în direct” ca să-l citez pe scriitorul Grigore Cartianu. Cum va fi revitalizat? Nu ştiu. Să ne rugăm pentru normalitate.

- Cum reuşeşti, tu, care ai fost de partea camerei de filmat atât timp, să oferi cititorului agasat, agresat şi împins spre depresie puterea de a-şi păstra normalitatea?   

- În proximitatea camerei de filmat, am fost aproape 18 ani, timp în care am lucrat la Televiziunea Română. A fost extraordinar să fiu în plan secund şi aproape nevăzut, să fiu reporter cultural, una dintre cele mai frumoase îndeletniciri. Să înţeleg şi să simt solidaritatea, importanţa şi splendoarea muncii de echipă. În anul 2012, TVR, prin reprezentanţii de atunci, a hotărât să mă dea afară, printre alţi 600 şi ceva de colegi. Lucrasem, în ultimii 10 ani, cât a existat, pentru TVR „Cultural”. Post care a fost desfiinţat. Oare printr-o decizie a celor ce gestionau mintea şi sufletul acestei ţări? Pe mine, nu ştiu dacă „politicul” m-a dat afară sau colegi ai mei (deşi, teoretic, eram cu toţii aliniaţi la aceeaşi linie de start) care au fost în comisia de evaluare. ,,Abatorestructurare”, numea acest proces, colegul meu, regizorul Cornel Mihalache. Ştiu că m-am trezit sprijinindu-mă de aer. Orbecăind, fără rost şi fără sprijin, într-o lume care nu-mi oferea nimic, dar îmi ordona să supravieţuiesc. Am aflat că se poate trăi „cu cinci pâini şi doi peşti”. M-am întrebat ce mai pot să spun şi să fac. Am făcut ce am ştiut şi am scris despre ceea ce am crezut că merită atenţie. Despre sfinţi, despre martiri, despre artişti…Poveşti de dragoste adevărate, trăite până la ultima consecinţă…Despre oameni, întâmplări şi locuri care vorbesc frumos despre România.  Apariţia acestui volum este un strigăt, nicidecum o trufie.

- Cum ai descrie zbaterea ta, şi a altora ca tine, că, Slavă Domnului, încă există, de a-ţi păstra nealterată etica profesională?

- Suntem croiţi într-un anume fel. Dacă vreo anomalie a sistemului ne exclude, încet, dar sigur, ne şi omoară. Aşa simţim, aşa suntem, atât putem, asta ştim să facem. Să proiectăm reflectorul pe partea de izbândă a lumii. Să oferim repere şi poveşti de luat aminte. Să plângem alături de umiliţii învingători ai lumii, să luăm în braţe durerea, să punem dragoste acolo unde nu e dragoste, cu speranţa că vom găsi dragoste. Nu ştiu dacă este etică. Poate este crâmpeiul de divinitate din fiecare biet om, slujitor şi el, al credinţei că nu este totul pierdut. Te uiţi cum se inventează modele, poveşti, cum se exhibă isterii şi cum se pretinde maximă audienţă în slujba derizoriului? Acest zgomot fără rost, oare nu insultă, grav, bunul simţ al publicului receptor? Pentru acest public pe care îl ştiu şi îl respect, am publicat „Destine cu har”.

- Unde-ţi sunt rădăcinile, OM FRUMOS? Dar vârfurile?

- Rădăcinile, în scâncetul primordial al lumii, undeva, dincolo de dincolo, nici nu încerc să aflu. Prezentul, în focul bucuriei de a fi vie, de a crede în normalitate, iubire şi prietenie. Iar despre vârfuri, nu ştiu mai nimic.

- Ce-şi doreşte cel mai mult scriitoarea Clara Mărgineanu?

- Un fluture al liniştii şi împăcării pe reverul fiecărui semen. O carte bună, o cafea la ibric, siguranţa zilei de mâine şi fruntea îndreptată către cer.

„Filmul ei despre «Zavaidoc» a fost premiat de Uniunea Cineaştilor. Cu toate acestea, postul ei din TVR, unde a lucrat 18 ani, a fost desfiinţat. Clara a fost, încă înainte de a fi reporteră, o avidă cititoare despre trecut, o inspirată a poemului umplut de un suflu „al nostru“, nu pompos şi clişeu, ci subtil, bântuitor, melancolic şi ingenios, şi, pentru cei capabili să admire, de neşters. Clara Mărgineanu va continua să fascineze prin scris şi persoana ei, cum n-ar face-o? - e tânără şi plină de sevă”. (…)Cum să recomand o colegă pe care o preţuiesc atat de mult? N-am obiectivitate, dar în cazul Clarei Margineanu ştiu că lauda mea nu poate fi suspectată în niciun fel. Ca să fii martorul unei culturi şi prin opera proprie, şi prin munca de documentarist și film-maker, trebuie o personalitate ca a Clarei. Interogativă, vie, şi caldă. Unică. Direct şi indirect, în portretele din aceasta carte, Clara Mărgineanu imortalizează trăsătura pe care ne-o dorim cu toţii şi o invidiem cu toţii: talentul”  -  Petru Popescu, scriitor.