La începutul anului 1913, profesorul E.G.Hardy, socotit drept cel mai valoros matematician în viață, a primit în biroul său de la colegiul Trinity din Cambridge o scrisoare ciudată, de la un expeditor pe care nu îl cunoștea deloc.
Un tînăr indian de 25 de ani, cu școlarizare precară și aparent destinat unei cariere mediocre de funcționar inferior, pe nume Srinivasa Ramanujan, îi scrisese, mărunt, ca pentru a economisi hîrtia, cîteva rînduri plus 9 pagini pline cu ecuații. Tînărul Ramanujan scrisese anterior multor altor matematicieni, dar fie nu primise nici un răspuns, fie primise refuzuri laconice. Hardy, însă, a înțeles că are de-a face cu un geniu. L-a invitat imediat la Trinity, dar indianul a refuzat; părinții și o sumă de superstiții îi interziceau să călătorească atît de departe. Hardy s-a ocupat să i se găsească rapid o bursă de cercetare în India și nu a încetat demersurile de a-l avea la Cambridge. În cele din urmă, tînărul indian a traversat jumătate de lume și a ajuns la Trinity, în primăvara lui 1914. A început să lucreze cu Hardy și a confirmat tuturor prima impresie a profesorului britanic: Ramanujan era un geniu! Un Mozart al matematicii, s-a spus. Primul război mondial l-a împiedicat să revină în India, prelungind șederea sa la Cambridge. Abia în 1919 va reveni la Madras, unde se va stinge, bolnav de plămîni, un an mai tîrziu. Avea 32 de ani.
Povestea lui Ramanujan, spusă într-o excelentă carte biografică de la începutul anilor 1990, a fost recent ecranizată: „The Man Who Knew Infinity” (Marea Britanie, 2016). De cîte ori se ecranizează viața cîte unui exemplar de excepție al speciei omenești, realizatorul este liber să pună accentele pe care le consideră mai importante. În acest film, unul dintre accente cade pe un anumit aspect al relației dintre Hardy și Ramanujan: „domesticirea” în rigorile universitare europene a geniului indian.
Despre Hardy, printre altele, istoricii disciplinei spun că a adus în matematica britanică, pînă atunci foarte aplicată în siaj newtonian, bucuria abstracțiunii fără folos și rigoarea ascetică a matematicilor „pure” de pe continent. Hardy era fericit, de pildă, că nici una dintre realizările sale nu are relevanță practică și, prin urmare, nu va putea fi folosită pentru a face vreun rău. Era un împătimit al formelor și al purității. Era ateu și credea doar în ceea ce putea fi demonstrat. Ramanujan, de cealaltă parte, era un intuitiv. Mintea sa lucra, deopotrivă, matematic și mistic - „Pentru mine, ecuațiile au sens doar dacă le percep ca pe gînduri ale lui Dumnezeu”, i-a mărturisit lui Hardy, la un moment dat. Toată viața sa, Ramanujan a fost un brahman practicant, profund atașat de zeul familiei sale. Marca geniului său era, printre altele, aceea că sărea cîte o sută pași odată, ajungînd la capătul drumului, cînd ceilalți abia îl începeau. Miile de pagini cu ecuații pe care le-a lăsat dovedesc această uimitoare abilitate. Un matematician care s-a uitat prin manuscrisele sale mi-a spus că, deși Ramanujan este faimos și pentru cîteva demonstrații (cum ar fi aceea , năucitoare, că suma tuturor numerelor naturale este - 1/12), carnetele sale denotă o înclinație pentru a arăta lumii „cum este” și nu pentru a arăta „de ce este așa cum este”. Ramanujan era la fruntariile cunoașterii matematice și privea, deja, dincolo de granițe...
De la început, Hardy a știut că Ramanujan are totul și că teoria numerelor, domeniul de excelență al ambilor, va arăta altfel după ce lumea va asimila descoperirile indianului. Trebuia, doar, ca intuițiile sale formidabile să fie prezentate în formele demonstrațiilor academice. Nu-i vorbă, și Ramanujan își dorea recunoașterea în Olimpul matematicienilor, doar că socotea că felul său de a face matematică este suficient. Ca să fie perfect validată, o formulă trebuie demonstrată pas cu pas, după o rigoare logică și formală acceptată unanim. Ramanujan sărea mulți pași și ajungea, deodată foarte departe, amețitor de departe. Hardy încerca să-l convingă că va avea succes și lumea îl va asculta doar dacă va duce demonstrația pas cu pas. Stilul matematic se oglindea și în viață. De fapt, Ramanujan vroia gloria universitară europeană și o merita pe deplin - știa rezultatul, știa că va avea toate onorurile academice posibile. Doar că Hardy știa și cum anume se obține așa ceva. Și în viață, ca și în matematică, Ramanujan știa rezultatul înaintea tuturor, știa și pașii, dar nu mai avea răbdare să-i facă de vreme ce știa rezultatul. Hardy l-a învățat importanța colosală a pașilor intermediari, a stațiilor intermediare, a drumului pînă la rezultat.
Această admirabilă „luptă” a unui mare spirit european, produs al tradiției universitare europene, cu un geniu indian „neîmblînzit” după rigorile academice este excelent povestită în film. Cum poți să disciplinezi un asemenea geniu fără să-i alterezi deloc creativitatea colosală? Hardy, în cele din urmă, a reușit. Iar rezulatul acestei reușite este cea mai mare minte matematică de la Euler și Jacobi încoace (”Ba chiar e mai mare decît ei”, spune în film matematicianul Littlewood, unul dintre colaboratorii lui Hardy).
Recomandările noastre
