Putin și Obama s-au înțeles asupra sferelor de influență în Siria și Irak, după întâlnirea de sâmbătă de la Lausanne. Turcia ar putea deveni prima țară NATO cu scut anti-rachetă rusesc.

Asediul decisiv asupra Mosulului, fief-ul irakian al ISIS, lansat luni dimineață de o alianță irakiano-iraniano-kurdă sprijinită de Statele Unite, vine după ce sâmbătă, la Lausanne, Washingtonul a revenit la masa negocierilor cu Moscova, privind situația din Siria. Negocieri pe care, cu doar o săptămână în urmă, Statele Unite anunțaseră cu surle și trâmbițe că le părăsesc în semn de protest față de bombardamentele rușilor asupra Alepului și de situația umanitară de acolo.

Cu o zi înainte, vineri, Barack Obama s-a întâlnit cu șefii Pentagonului și le-a comunicat că, în locul variantei de a înarma grupările anti-Assad din Siria, a optat pentru reluarea negocierilor cu Rusia, într-o nouă tentativă (a câta?) de a ajunge la un acord pentru încetarea ostilităților, informează Debka.

Această cronologie a evenimentelor seamănă foarte mult cu o nouă împărțire a sferelor de influență între Obama și Putin: primul se mulțumește cu Irakul, al doilea cu Siria.

Debka susține că, în ciuda tonului foarte ridicat al Casei Albe, lui Obama nu i-a trecut niciodată serios prin cap să le furnizeze rebelilor anti-Assad baricadați în Alep (în marea lor majoritate jihadiști aparținând Frontului Al-Nusra, aripa siriană Al-Qaida, botezată mai nou Fateh Al-Sham) armele antiaeriene de care au nevoie pentru a doborî avioanele ruse și siriene.

Cu atât mai puțin a vorbit serios gălăgiosul nou ministru de Externe de la Londra, Boris Johnson, când a declarat că a venit vremea pentru o implicare britanică în războiul din Siria.

Amenințările Washingtonului, Londrei sau Parisului se dovedesc o jenantă fanfaronadă, care arată incapacitatea Occidentului de a contracara influența agresivă a Moscovei în regiune.

Mai mult, situația umanitară din Mosul, unde circa 4500 de luptători ISIS țin ostatici zeci de mii de civili, pe care nu vor ezita să-i folosească pe post de scuturi umane, va ajunge curând să fie la fel de dramatică precum cea din Alep. Însă, evident, protestele vor fi mai puțin gălăgioase.

Debka enumeră motivele pentru care opțiunile Statelor Unite și ale aliaților săi de a tranșa în favoarea lor situația din Siria se restrâng dramatic de la o zi la alta:

1. Nu există nici o modalitate prin care rachetele antiaeriene americane ar putea ajunge la grupările de rebeli din Alep. Nici Rusia, nici Turcia, care controlează o zonă de 5000 de kilometri pătrați nu vor permite ca acestea să ajungă la destinație;

2. Dacă Erdogan și-ar fi dorit asta, el ar fi ordonat pur și simplu trupelor sale să deschidă un drum pentru aprovizionarea cu rachete a rebelilor blocați în Alep de asediul forțelor ruse, siriene, iraniene și ale Hezbollah. Însă înțelegerea la care Erdogan a ajuns cu Putin acum două săptămâni la Istanbul nu îi permite un asemenea gest, în ciuda sentimentelor anti-Assad pe care liderul turc le nutrește;

3. Pentru Erdogan este mult mai prețios acordul cu Putin, care i-a recunoscut dreptul de a deține o „zonă-tampon” în nordul Siriei și care în acest moment este concretizată prin interdicția oricăror zboruri, cu excepția aparatelor ruse și turce.

În plus, această adevărată enclavă permite Turciei să ofere adăpost și să absoarbă rebelii anti-Assad alungați din diversele zone de luptă, inclusiv Alep.

Astfel, Erdogan devine patronul mișcării de opoziție a rebelilor din Siria, iar Debka susține că teoretic în „zona-tampon” de sub stăpânirea Turciei ar fi interzis accesul jihadiștilor din ISIS și Al-Nusra. „Sultanul” de la Ankara visează astfel să devină și dirijorul fondurilor destinate opoziției din Statele Unite, Qatar, Arabia Saudită sau Iordania;

4. Erdogan a mers prea departe pe calea înțelegerii cu Putin pentru a mai putea da înapoi; această înțelegere erodează atât de serios relațiile militare cu Statele Unite din cadrul NATO, încât s-a ajuns să se negocieze posibilitatea ca Moscova să ia locul Washingtonului va furnizor de rachete antiaeriene pentru armata Turciei.

Sursele militare ale Debka susțin că ar fi vorba de instalarea în Turcia a unui sistem modern de rachete rusești, aflate în conexiune cu scutul antiaerian rus aflat în construcție acum în Siria.

Dacă ar fi așa, Turcia ar deveni primul membru NATO care s-ar dota cu un scut anti-rachetă de fabricație rusească.

Cum a fost posibil? Debka dezvăluie că Putin și Erdogan se grăbesc să profite cât mai mult de repulsia lui Obama față de o intervenție militară în Siria, cu atât mai mult acum, când se află la sfârșitul mandatului.

Planul celor doi, care face abstracție de Assad și de trupele sale mult diminuate și slăbite, este de a crea și dezvolta enclave proprii în Siria, pe termen lung. Turcia are deja „zona-tampon” din nord, Rusia are baza navală Tartus și baza aeriană Hmeimim.

Un plan care nu ar implica neapărat supraviețuirea lui Assad și pe care se pare că Statele Unite îl agreează. După întâlnirea de la Lausanne, la care au participat și reprezentanți ai Iranului, Irakului, Arabiei Saudite, Iordaniei, Egiptului și Turciei, atât John Kerry cât și Serghei Lavrov s-au declarat mulțumiți de discuții.

„Este exact ce ne trebuia”, a spus americanul, în vreme ce rusul a promis că negocierile vor continua „în același format”.