Virtutea consecvenţei este aplaudată de toată lumea. Socialmente, consecvenţii sînt dezirabili pentru că sînt predictibili, iar predictibilitatea actorilor sociali este condiţia fundamentală a ordinii.
Predictibilitatea are şi un bun renume etic, căci încrederea este efectul predictibilităţii. În fine, predictibilitatea - consecinţă a consecvenţei - foloseşte tuturor. Ea face viaţa posibilă şi pentru deştepţi, şi pentru proşti, ea îmblînzeşte tot ce e periculos în natura socială a omului şi este, în particular, un element esenţial al democraţiei.
Într-adevăr, nimic mai impresionant decît să vezi un om care gîndeşte ce spune, spune ce gîndeşte şi spune şi gîndeşte cam aceleaşi lucruri pentru lungi perioade de timp. Un om credincios sieşi, loial propriilor păreri, care nu se schimbă cu una, cu două, un om cu convingeri - şi eu admir asemenea oameni. Şi eu aş vrea să fiu unul. Dar, am obişnuinţa să mă răzgîndesc. Am grijă să nu se poată spune despre mine că sînt influenţabil sau labil sau, mai grav, un om fără convingeri. Dar, mă mai răzgîndesc din cînd în cînd şi, nu ştiu de ce, simt o umbră de vinovăţie cînd îmi schimb ideile. Dar, cel mai adesea, această culpă e subţire ca o părere, căci este însoţită de alte sentimente mai puternice. Îmi schimb ideile/opinia/ convingerile consecutiv unei dezamăgiri sau unei îndrăgostiri (puteţi să-i ziceţi „amăgiri” de dragul simetriei). Aşadar, psihologic, schimbarea părerii, ruinarea convingerii sau, pur şi simplu, răzgîndirea nu îmi induce o criză. Răzgîndirea duce, dimpotrivă, la regăsirea confortului interior. Ne răzgîndim ca să fim în acord cu noile împrejurări, ca să asimilăm sănătos noile informaţii, ca să ne protejăm sau să prosperăm. Nimic dramatic, prin urmare, cînd vine clipa răzgîndirii.
Majoritatea oamenilor admiră totuşi consecvenţa. Cu cît mai consecvent, cu atît are omul un aer mai eroic. Există însă şi o elită sofisticată, subtilă şi umanistă care nu ar paria pe consecvenţă chiar în orice împrejurare. Definiţia prostiei ca încremenire în proiect a devenit clişeu în cultura română de după 1990. Mai mult, ştim din arhivele mereu actuale ale bunului simţ că încăpăţînarea - şi ea o formă de consecvenţă - e un defect, şi nu o calitate. Adică, există un punct în care consecvenţa trebuie să se oprească. Nimic din ordinea lumii noastre nu e veşnic. E adevărat, unele au viaţă mai scurtă, altele mai lungă. Dar, dacă nimic nu e făcut să dureze, atunci de ce ar dura prea mult propriile mele convingeri?Oricine se poate răzgîndi. Nu e nimic condamnabil în răzgîndire. Cel mai însemnat dintre apostolii lui Isus s-a născut printr-un proces de răzgîndire pe care azi îl denumim astăzi, metaforic, drumul Damascului. Cu atît mai mult, cînd vine vorba despre politică sau despre ochii unei femei sau despre torsul unui bărbat sau despre un artist, răzgîndirea trebuie să fie moralmente acceptată. Înţelepţii ar spune, chiar, moralmente recomandată, dar, mărturisesc, aceştia sînt prea înţelepţi pentru mine şi nu îi înţeleg. Saltul de la acceptabil la recomandabil mi se pare prea mare în acest caz.
Răzgîndirea în politică este cu atît mai acceptabilă cu cît politica este cu totul în domeniul relativului, subiectivului, umorilor şi capriciului. Consecvenţa în politică este admirabilă doar dacă aduce rezultate, doar dacă se validează empiric în cele din urmă. Dacă prin consecvenţă împlineşti un program politic care aduce un plus de prosperitate şi siguranţă bieţilor oameni, atunci ai făcut bine că ai fost consecvent. Dacă nu, mai bine te răzgîndeai. E drept, răzgîndirea politicianului este imediat taxată drept minciună – “cînd ai spus adevărul, atunci sau acum?”. Evident, asta este o şmecherie. Graniţa dintre răzgîndire şi minciună este destul de solidă pentru oricine vrea să o vadă. Răzgîndirea este, însă, suspectă întotdeauna şi cere un timp ca să poată fi acceptată. Vorbesc, fireşte, despre politicieni. Cu alegătorii, e mult mai simplu: ei se pot răzgîndi oricînd. Suveranitatea poporului trebuie să meargă atît de departe în democraţie, încît pînă şi mofturile lui trebuie luate drept vox dei. De altfel, această „instabilitate” a alegătorilor face ca democraţia să funcţioneze. Există prejudecata după care electoratul român este conservator, greu de urnit, greu de răzgîndit. Dar realitatea arată exact contrariul. Fiecare chemare la urne de după 1992 (1996, 2000, 2004, 2008, 2012) a însemnat aducerea la putere a opoziţiei, chiar dacă – ciudat lucru! – cam acelaşi partid a cîtşigat aproape de fiecare dată. S-ar zice că electoratul român se răzgîndeşte repede, dar nu chiar de tot….
Aşadar, poporul este şi îndreptăţit şi, adesea, bine inspirat cînd se răzgîndeşte.
Recomandările noastre
