Îmi amintesc perfect momentul: la începutul lui 1990, în redacţia revistei România literară, unde lucram, a intrat un tânăr pe care nu-l mai văzusem vreodată. Era înalt, slab, avea o figură uşor asimetrică şi purta ochelari. O meşă de pe creştet, care îi aluneca pe frunte, îl făcea să semene cu Charles Chaplin, în rolul dictatorului. Vorbea clar, decis, dar ceremonios, având în mod evident conştiinţa valorii lui. Articolul pe care ni-l propunea pentru publicare se referea la patriotism şi se remarca prin noutatea perspectivei adoptate şi prin eleganţa limbajului, folosit cu siguranţă şi precizie.

Apariţia lui Horia-Roman Patapievici imediat după 1989, în plină confuzie de valori, ca un om de idei gata format, a fost un dar nesperat făcut culturii române. Tânărul eseist s-a afirmat rapid şi spectaculos, reuşind să devină în numai câţiva ani o vedetă a lumii intelectuale.

Horia-Roman Patapievici are o vastă cultură filosofică, ştiinţifică şi literară, pe care a început să şi-o facă încă din timpul comunismului cu o încredere absurdă într-o epocă viitoare necomunistă. Până la urmă, încrederea sa absurdă s-a dovedit mai realistă decât scepticismul altora.

Cu Horia-Roman Patapievici se poate vorbi despre orice: despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi fericire, despre poezia lui Dante şi spaţiul cu patru dimensiuni, despre condiţia de om şi destinul de român..

Din nefericire, el nu este şi un filosof popular (în genul lui Herbert Marcuse) şi de aceea instrucţiunile sale privind modul de întrebuinţare a vieţii nu se bucură de o largă audienţă. Deşi are o gândire limpede, eseistul recurge, din punctul de vedere al grăbitului om de azi, la prea multe neologisme când îşi construieşte frazele şi, în plus, face trimiteri la prea multe cărţi greu de găsit (sau greu de citit).

În 2001, a publicat o carte, Omul recent, care ar trebui tradusă, din admirabila limbă română în care este scrisă, într-o limbă română mai puţin pretenţioasă, conţinând eventual şi câteva greşeli de gramatică, pentru a ajunge la conştiinţa milioanelor de oameni care au nevoie de ea. În această carte autorul răspunde virtualei noastre întrebări: „către ce ne îndreptăm?”; „în ce direcţie ne duce fluxul existenţei colective?”

Direcţia – după cum demonstrează autorul cu un patetism de om superior, ceea ce înseamnă un patetism transformat în clarviziune tragică – este greşită. De fapt nici nu mai este direcţie, ci o scurgere turbulentă printr-un „timp-pâlnie” spre „infinitul finitudinii”.

„Oamenii de azi – explică filosoful – sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari (faţă de Stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea.” Iar cât priveşte noutatea lor, de care sunt atât de mândri... „oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit din propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sunt, asemeni conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi...”

Ce perspectivă deschide un asemenea mod de a fi? „Unde vom ajunge? (...) vom ajunge la epuizarea trecutului, prin suprasaturarea prezentului de o irezistibilă curgere înainte, care, treptat, va desfiinţa complet viitorul. Vom ajunge, adică, nicăieri. Vom fi dobândit eternitatea de Alzheimer a celor care nu mai au viitor pentru că au încetat să mai aibă trecut – ceea ce ne a aduce în strania situaţie de a fi de faţă fără a mai putea fi prezenţi.”

Un nefast agent al acestui progres spre neant îl constituie, din punctul de vedere al lui H.-R. Patapievici, socialismul, definit în termeni caustici: „Socialismul este invenţia unor oameni lipsiţi de responsabilităţi, care, fugind de răspunderea propriilor teorii, au oferit primul exemplu dezgustător de iresponsabilitate intelectuală absolută. Ei vor să distribuie bogăţia altora unor oameni pe care nu îi cunosc”.

Într-un moment de furie față de situația deplorabilă din România, Horia-Roman Patapievici a scris insultător despre români, ceea ce nu poate fi acceptat, dar este de înțeles. Ca și Emil Cioran, Horia-Roman Patapievici are așteptări mari de la țara sa și este dezamăgit. Drept urmare, în mod paradoxal, pe el îl atacă nu numai adepții corectitudinii politice, ci și reprezentanții naționalismuluicomunist rezidual. Îl atacă (aproape) toată lumea. Este vânat așa cum este vânat, în celebra baladă a lui Ștefan Aug. Doinaș, mistrețul cu colți de argint.