George intrase primul în arest preventiv şi avusese privilegiul de a-şi alege patul cel mai bun, celula fiind proaspăt renovată şi, momentan, goală.

Adrian, trimis în prevenţie pentru evaziune fiscală împletită frumos cu alte infracţiuni ce purtau denumiri înspăimântătoare, era un tip religios peste măsură, profund rănit în moalele conştiinţei sale de bun creştin. Zilnic, într-un ritual doar de el înţeles, îşi aşeza icoanele după mersul soarelui şi vreme de trei ceasuri mormăia blesteme şi rugăciuni.

George practică ateismul, singura lui credinţă fiind banul care poate cumpăra orice. Chiar şi libertatea.

În scurtă vreme deveniseră atât de buni prieteni de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Aveau să rămână fraţi pe viaţă, pentru că acum ştiau ce-i necazul.

George nu era genul care să-şi înşire viaţa în faţa te miri cui, dar Adrian reuşise să-i elibereze zăvoarele cele mai ruginite ale sufletului, punând aripi vorbelor care ieşeau acum firesc din gura unui om destul de cinic şi calculat, închis pentru infracţiuni cu prejudicii de dimensiunea unui buget de capitală. George era temut chiar şi printre gardieni, iar felul marţial în care dădea ordine din spatele unor zăbrele, te obligă să-i recunoşti calităţile de lider. Adrian era singurul care-i intrase în gratii, Dumnezu ştie de ce, şi pentru că acum se simţea protejat prinsese curaj la destăinuiri. În primele cinci zile povestise atât de multe, oferise atâtea detalii, încât ar fi făcut fericit chiar şi pe cel mai inimos procuror. Bine că pereţii nu aveau urechi să audă sau gură să vorbească. George încercase să-i pună stavilă, dar omul nostru se simţea protejat şi deplin încrezător în noul lui prieten şi binefăcător.

Doar împărţeau aceeaşi pâine şi uneori trecea o zi întreagă fără să-şi spună un cuvânt, dar dintr-o privire înţelegeau şi simţeau la fel. Hotărât lucru, prietenia lor era o favoare zeiască pentru care merită să îndure câteva luni de arest preventiv.

George avea multe firme şi îi promisese că îl va face partener când vor fi liberi, cu condiţia să nu-i iasă din vorbă şi să îi dea crezare întru toate. Iar el consimţise, căci vorbele şi priceperea liderului îl speriau şi îl umileau că pe orice nepriceput. Drept răsplată, într-o zi se gândi să-i dezvăluie protectorului un secret care îi va face infailibili.

- Ştii de ce nu au ăştia în dosarul meu nicio interceptare compromiţătoare?

George nu părea deloc interesat de răspuns, şi atunci Adrian se hotărî să pluseze :

- Îl ştii pe procurorul Popescu? Mi-e prieten din copilărie şi îmi dă semnale când se pun ăştia pe mine. Iar judecătoarea Georgescu e vară cu nevastămea. Cum venea o solicitare de mandat, pac îmi trimitea steguleţe. Şi pentru că nu prea aveam încredere în ăştia doi, m-am combinat cu una din servicii care trage prima clopoţelul.

Sleit parcă de greutatea dezvăluirilor împinse până la marginile unui adevăr periculos de credibil, Adrian privea cu ochii nerăbdării înspre George care nu spunea nimic.

- Atunci cum de te-au prins ? (Întrebarea părea justitificata şi necesară).

- Sunt nişte fapte vechi, de pe vremea când nu-i cunoşteam. Dar am rezolvato, pentru evaziune plătesc şi iau cu suspendare.

George regretă acum uşurinţa cu care i se destăinuise unui individ pe care, din neglijenţă, îl considerase un găinar.

În dimineaţa următoare aveau amândoi termen în instanţă, pentru discutarea prelungirii mandatelor de arestare preventivă.

Adrian se reîntoarse pe la ora cinci după amiaza şi găsi celula goală; pesemne că George nu terminase, şi-a spus. L-a aşteptat cu ochii lipiţi în tavan până spre dimineaţă. Oare ce se întâmplase cu bunul lui prieten? Să-l fi mutat în altă parte? Gardianul nu i-a răspuns toată noaptea. Spre dimineaţă l-a trezit zăvorul de la uşă şi o voce tunătoare: te vrea domnul procuror la audieri.

- Dar George, ce ştiţi de el?

- E liber. L-au pus în arest la domiciliu.

Plângea cu lacrimi de copil când l-au dat jos la parchet. Procurorul îl aştepta cu ochi roşii, injectaţi de nesomn. În spatele lui, un televizor anunţă în culori vii reţinerea unui procuror, a unei judecătoare şi a unui ofiţer.

Să fie oare cu putinţă? Toţi trei în acelaşi timp? Să-l fi auzit vreun gardian când povestise? Blestemaţii! Unde era George să-i scuture de guler?

În cap i se învârteau întrebări fără noimă, iar în spatele unei uşi ce se deschise cu zgomot zări faţa exuberantă a denunţătorului.

Era chiar George, care îl privea cu ochi sfidători şi în lumina cărora, în sfârşit, vedea şi el trădarea pe care toţi o ştiau.

Nu era loc de disperare. În el se năştea deja embrionul unei posibile eliberări :

-Domnule procuror, dar dacă vă spun şi eu ceva despre colegul meu de cameră ce obţin? Aş vrea, dacă se poate, un control judiciar.