Semnele de întrebare au apărut aproape simultan cu primele informații despre lovitura de stat din Turcia. Un puci cu atât mai ciudat, cu cât apărea din senin, pe fondul consolidării fără precedent a puterii lui Erdogan. Gafele ridicole, în lanț, ale puciștilor, au dat apă la moară scenariilor

Scenariul 1. Mâna lui Putin

Ipoteza a apărut rapid pe rețelele de socializare: liderul de la Kremlin ar fi dorit să se răzbune pentru afrontul fără precedent al doborârii avionului rusesc Su-24 de către aviația turcă, pe 15 noiembrie 2015.

Este scenariul cel mai putred. Cu numai câteva ore înainte de începutul loviturii de stat, părăsea Turcia ideologul lui Putin, celebrul Alexander Dughin. După o serie de întâlniri cu importanți oficiali turci, consilierul Kremlinului anunța că relațiile ruso-turce „intră într-o eră nouă”, atât de prielnică, încât ar putea să depășească nivelul anterior zilei fatidice de 15 noiembrie 2015.

Sigur, Putin este capabil (ca și Erdogan) să-ți înfigă cuțitul în spate, cu zâmbetul pe buze, dacă are interesul. Doar că este greu de descoperit un interes real, după ce liderul de la Kremlin obținuse satisfacția cerută: pe 27 iunie, Erdogan se umilise și prezentase scuze fără echivoc pentru avionul doborât. Tonul smerit al mesajului trebuie că l-a uns pe suflet pe Putin: „Turcia nu a avut niciodată dorința sau intenția deliberată de a doborî avionul Federației Ruse... Încă o dată îmi exprim simpatia și sincerele condoleanțe familiei pilotului rus care a fost ucis și le cer iertare”.

Odată „onoarea reperată”, Putin avea tot interesul să reia excepționalele relații (și profitabile) cu prietenul său Erdogan. Mai cu seamă, proiectul gazoductului care urmează să ducă gazele rusești via Turcia până în inima Europei, ocolind Ucraina și antrenând țările balcanice în sfera de influență rusească. O adevărată axă Moscova – Ankara – Berlin.

Putin tocmai s-a reîmprietenit cu Erdogan, după ce acesta și-a cerut iertare pentru avionul doborât

Dimpotrivă, interesul lui Putin este ca Erdogan, un personaj care produce atâtea dureri de cap în NATO și UE, să rămână pe loc. Convorbirea telefonică de duminică, dintre „Țar” și „Sultan”, în care au convenit să se întâlnească peste două săptămâni, îngroapă definitiv Scenariul nr. 1.

Scenariul 2. Mâna americanilor

Acuzația aparține unora dintre oficialii turci, printre care Suleiman Soylu, vicepreședinte al AKP, partidul lui Erdogan, și ministru al Muncii, care susțin că Washingtonul se află în spatele puciului de vineri noapte. Declarațiile amenințătoare ale lui Erdogan însuși și ale premierului Yildirim, că Statele Unite trebuie să-l predea urgent pe Fethullah Gülen, altminteri vor compromite alianța cu Turcia, insinuează și ele, abia voalat, o complicitate a Washingtonului.

Totuși, administrația Obama a fost prima mare putere care și-a declarat sprijinul pentru „guvernul democratic ales” al Turciei, în zorii zilei de sâmbătă.

Americanii sunt prea interesați în stabilitatea pe flancul estic al NATO pentru a risca ceva

Deși autoritarismul lui Erdogan, gravele încălcări ale libertății presei și ale drepturilor omului ca și celelalte abuzuri ale sale irită Washingtonul, Turcia joacă pentru Statele Unite rolul unui aliat-cheie, a cărui stabilitate nu își permite să o riște. Cu atât mai mult cu cât la summit-ul de la Varșovia s-a decis consolidarea flancului estic. În plus, evidenta simpatie pe care administrația Obama o manifestă față de Islam constituie un punct în favoarea lui Erdogan.

Scenariul 3. Mâna lui Erdogan

„Această insurecție este o binecuvântare de la Allah, pentru că ne va permite să facem curățenie în armată”, a exultat Erdogan pe aeroportul din Istanbul, în fața susținătorilor săi. O scăpare, într-o clipă de entuziasm?

Până când balanța victoriei să se încline în favoarea taberei guvernamentale, avionul prezidențial se învârtise în spațiul aerian al Turciei. Deși existau informații că rebelii dispun de avioane și elicoptere. Deși putea fi lovit și de la sol, de o rachetă. Dar Erdogan nu a fost dus la adăpost, ci plimbat prin aer.

Și alte ciudățenii ale puciului de vineri noaptea au fost sesizate de observatori. Bunăoară, că este prima lovitură militară din istoria Turciei în care armata a tras în civili. La celelalte patru puciuri anterioare, complotiștii s-au dovedit mult mai abili, reușind să pună mâna pe putere fără vărsare de sânge.

De data aceasta, parcă armata și-a dorit victime. Lucru care, ca și în 1989, în România, a asmuțit populația împotriva „agresorului”. Erdogan însuși ceruse populației să iasă pe străzi, cu piepturile goale, în fața tancurilor, „să apere țara”. „Veniți să apărați televiziunea!”, se striga și la București, acum 26 de ani.

Pe aeroportul Atatürk, Erdogan a descins ca un eliberator, aureolat de victorie.

Ce contează că aceasta a fost obținută împotriva unor inepți, care au ocupat cu tancurile un pod de pe Bosfor, în vreme ce pe celălalt se circula liber, împotriva unor stupizi care au avut televiziunea de stat în mâini și nu au avut nici un mesaj de transmis poporului, împotriva unor proști care nici măcar nu au încercat să ocupe instituțiile-cheie ale puterii, împotriva unor idioți, care, deși aveau cel puțin un elicopter și un avion de luptă la dispoziție, nu au găsit altceva mai bun de făcut decât să bombardeze parlamentul, în care nu se afla nimeni (mesajul distrugerii principalei instituții a democrației trebuia să impresioneze opinia publică)?

Evenimentele de vineri noaptea din Turcia seamănă cu cele din România de acum 26 de ani

Ieri, Erdogan a plâns la catafalcul celor împușcați vineri noaptea, pe care tot el îi scosese în stradă, trimițându-i la pieire. O imagine asemănătoare celei a lui Ion Iliescu, ștergându-și impresionat o lacrimă la Cimitirul Eroilor, în fiecare decembrie.

Acum, cel căruia i se spune „Sultanul” are cale liberă spre visul său dintotdeauna: o republică prezidențială de mână forte. Toți inamicii săi politici au fost sau sunt pe cale de a fi anihilați. Nu doar din armată, cum promitea Erdogan, pe aeroportul din Istanbul. Peste 200 de judecători și procurori au primit mandate de arestare.

În Turcia se vorbește de reinstituirea pedepsei cu moartea. Cine să se opună? Conform unei legi promulgate de Erdogan pe 7 iunie, parlamentarii turci nu mai au imunitate, iar aproape 150 din cei 550 de parlamentari au deja dosare penale, acuzați de complicitate la terorism. Iar pe plan extern, cancelariile occidentale au apucat săși exprime sprijinul față de regimul Erdogan. Plus că au mare nevoie de el. Iar Erdogan știe perfect asta.