„Nelinişti vechi şi noi”, cel mai recent volum de publicistică al dlui Andrei Pleşu, redefineşte pur şi simplu genul.
Citite unul după celălalt, legate în volum, textele dlui Pleşu capătă un contur, altfel nebănuit. Primite separat,cel mai adesea în ritm săptămînal, dezlegate, adică, articolele domniei sale par doar impresionante fulguraţii pe cerul încărcat al patriei. Împreună, însă, vădesc un rol cu mult mai însemnat.
Pe de o parte, „Nelinişti vechi şi noi” pare a fi un moment important pentru autorul Andrei Pleşu, aşa cum mărturiseşte în Cuvîntul Înaine: «În definitiv asta sînt: un publicist. Nu mă obligă nimeni la hărnicie gazetărească, nu-mi interzice nimeni să pun pe masă ample tratate academice. Dar împrejurările, firea mea şi soarta m-au pus în situaţia de a asuma „actualitatea” ca pe o materie primă provocatoare, deloc neglijabilă...Dar, una peste alta, nu văd de ce m-aş da drept altceva decît sînt. Asta am scris, asta public. Dacă, pe de lături, mai apuc să produc şi cîte o lucrare „legată”, cu atît mai bine.» Resemnarea autorului cu fragmentarul spontan are o valoare mut mai mare decît ar putea părea. Aparent, este momentul împăcării autorului cu propriile-i, excepţionale, înzestrări pentru gîndire, observaţie şi scris. Un pic mai profund, este un exerciţiu de înţelepciune: găsirea unui rost înalt, statornic, pe care se poate clădi ceva durabil, precum un text, în efemerul echivoc al României actuale. În fond, dificultatea nu vine din faptul că dl Pleşu ar vrea să scrie şi cărţi „legate” dar ceva nu-l lasă. De la „Călătorie în lumea formelor” (1974) la „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” (2012) cel puţin 10 cărţi „legate” i-au ieşit excelent. Problema este că dl Pleşu poate să scrie şi cărţi şi publicistică la fel de bine. Autorul ezită şi, uneori, se nelinişteşte, ca un pianist care a înţeles că poate cînta şi Bach şi Jazz la superlativ şi orice opţiune repertorială ar face, pe moment, ştie că sacrifică ceva. Şi abia aici, în această eclatantă versatilitate, întrevăd unicitatea dlui Pleşu: scrisul lui poate uni „cerul” cu „pămintul”, ideea cu starea, cultura cu faptul cotidian, poate aduce rodnicie risipirii, poate lega cele dezlegate. Şi nu e nici o vrăjitorie la mijloc, e doar un talent colosal dublat, de-acum, de o vastă experienţă. Dacă citeşti publicistica dlui Pleşu la data apariţiei textelor, după un timp rezonabil poţi găsi numitorul lor comun. Fatalmente, însă, este doar cel mai mic numitor comun, căci dispunerea lor în timp face ansamblul imposibil de văzut. Citindu-le legate în volum, însă, ai imediat acces la cel mai mare numitor comun al textelor sale.
Dar, toate acestea, ţin de autor ca atare şi, poate, unii dintre dumneavoastră vor spune că e treaba lui cu sine însuşi, iar cititorul este mai puţin interesat de aşa ceva. Această carte, însă, mai are un imens merit. Ea vine într-un moment absolut dramatic pentru meseria de scriitor la ziar, cum s-o mai fi numind ea. Scrisul la ziar a intrat de mult timp în comă. Se scrie prost, ca de la proşti la proşti. Limba este săracă şi grav alterată, ideea este frîntă, expresia este seacă. De la prima vedere, în cele mai multe texte publicistice răzbate neîndemănarea autorului, iar ochiul cititorului cît de cît cultivat şi minimal exigent se usucă după primele rînduri. Şi, pe măsură ce coma se prelungeşte, după cum ştim, şansele meseriei să-şi mai revină vreodată scad. Ei bine, exact în acest moment, şi cu această carte, dl Pleşu reinventează pur şi simplu scrisul la ziar. „Nelinişti vechi şi noi” ne arată că scrisul publicistic poate renaşte ca onorabilă îndeletnicire intelectuală, dar şi că poate dobîndi prestigiu cultural, dacă bieţii articlieri o iau pe un drum ale cărui borne sînt: inteligenţa, cultura, folosirea limbii cu eleganţă şi eficienţă, exersarea stilului, umorul bine împintenat, dar şi nostalgia sensibil exprimată, onestitatea reacţiei şi păstrarea distanţei corecte faţă de eveniment (nici atît de aproape încît să ajungi să te confunzi cu el, dar nici atît de departe încît să nu-i mai simţi răsuflarea).
În general, publiciştii români se raportează la realitatea pe care o discută cu asumată subiectivitate (mai toate textele publicistice se referă la persoana întîi), dar şi cu o ciudată, de nu chiar suspectă obiectivare a propriei subiectivităţi. Mai pe şleau, ceea ce crede articlierul este, în propriul lui text, ridicat imediat la rang de criteriu obiectiv; ceea ce i se pare lui devine standardul la care se raportează întregul univers. În al doilea rînd, publicistul român vrea să şocheze cu orice preţ. Ca să fie cît mai citit, el are mereu grijă să fie în răspăr cu ceilalţi, de nu chiar cu realitatea, să tragă mereu cu „bombe”, să le zică straşnic, să anunţe „cutremurul”, „incendiarul”, „nemaivăzutul”. Dl Andrei Pleşu rămîne, de nu cel mai citit, în orice caz unul dintre primii doi-trei cei mai citiţi publicişti, făcînd exact invers. Toţi autorii caută să fie interesanţi, de nu chiar şocanţi cu analizele lor şi nu reuşesc să fie atît de citiţi şi de comentaţi pe cît este dl Pleşu, care, programatic, se fereşte de aşa ceva. Cred că farmecul irezistibil al publicisticii dlui Pleşu stă tocmai în faptul că reuşeşte să păstreze proporţia corectă şi folositoare între sinele său şi evenimentul pe care îl comentează. Legarea autorului de eveniment produce, imediat, şi o trainică legătură între autor şi publicul său. Şi uite aşa, se leagă toate – şi oamenii, şi cărţile...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
