În cursul sezonului de escaladări pe Everest, deschis în aprilie, s-au înregistrat deja patru decese, iar alți doi alpiniști sunt dați dispăruți, șansele de a fi găsiți scăzând pe zi ce trece. Un șerpaș a murit în timp ce găsea un traseu spre vârf, iar trei alpiniști au murit din cauza unui ucigaș nevăzut, boala de altitudine, conform unui material publicat de Live Science.

În anul 2014 expedițiile spre vârful Everest au fost oprite complet după moartea a 16 șerpași nepalezi într-o avalanșă și a protestelor privind condițiile de muncă ale acestora. Apoi, în aprilie 2015, un seism cu magnitudinea de 7,8 grade urmat de o avalanșă a produs aproape 8.500 de victime în Nepal și respectiv 19 victime la Tabăra de Bază de pe muntele Everest, determinând închiderea completă a sezonului de escaladări pe Everest. Decizia a fost luată de autoritățile chineze, pentru partea tibetană a masivului, și respectiv de conducătorii echipelor de ascensiune, de pe partea nepaleză.

Dar de ce este muntele Everest un loc atât de periculos? Pe lângă capriciile naturii și terenul dificil de escaladat, pe lângă frigul extrem și vântul foarte puternic, altitudinea este poate cel mai periculos inamic al celor care se aventurează într-o astfel de escaladă.

Cu altitudinea de 8.848 de metri, vârful Everest este cel mai înalt punct de pe glob. Everestul nu este însă și cel mai înalt munte. Conform Guiness World record, acest titlu îi revine masivului vulcanic Mauna Kea din Hawaii, care măsoară 10.205 metri de la baza sa subacvatică până la vârf, cea mai mare parte a acestui munte aflându-se sub valuri.

Boala de altitudinea sau "răul de munte" poate începe să se manifeste de la înălțimea de 2.400 de metri. Simptomele includ amețeli, dureri de cap, greață și stare accentuată de oboseală. Dacă o persoană rămâne sub altitudinea de 3.600 de metri, atunci este puțin probabil să resimtă simptomele mai grave ale acestei boli, simptome care pot duce la greutate de deplasare, dispnee crescută (greutate în respirație), eliminarea unei spume roz prin tuse, confuzie și chiar pierderea cunoștinței, conform U.K. National Health Service (NHS).

Insuficiența oxigenului este principala cauză a răului de munte. Presiunea atmosferică scade la altitudini mari, ceea ce permite moleculelor de oxigen să se răspândească, conform Dr.-ului Eric Weiss, profesor în medicina de urgență la Școala de Medicină din cadrul Universității Stanford și fondator și fost director al organizației Stanford Wilderness Medicine Fellowship.

În tabăra de bază de pe Everest, de pe ghețarul Khumbu, aflată la altitudinea de 5.400 de metri, nivelul oxigenului din aer este la aproximativ 50% față de nivelul mării. Pe vârful Everest, la altitudinea de aproape 8.850 de metri, aerul conține o treime din oxigenul pe care-l conține la nivelul mării. "Această reducere accentuată a presiunii atmosferice și a nivelului de oxigen din aer are efecte grave asupra creierului și întregului organism", potrivit lui Weiss.

Dacă cineva resimte simptomele ușoare ale bolii de altitudine în timpul unei escalade, trebuie să se oprească din urcare pentru un interval de timp de 24 — 48 de ore, până la dispariția simptomelor, conform NHS. Dacă simptomele nu dispar sau dacă se agravează în acest interval de timp, NHS îi sfătuiește pe alpiniști să coboare cel puțin 500 de metri. Cazurile grave de rău de munte reprezintă urgențe medicale și necesită coborârea imediată până la o altitudine tolerată mai ușor de organism și asistență medicală de urgență.

Boala de altitudine poate duce la formarea de edeme pulmonare sau cerebrale — acumulări de lichid în plămâni sau creier. Aceste acumulări se produc de multe ori simultan și reprezintă modul în care organismul încearcă să aducă mai mult oxigen către aceste două organe vitale, explică Weiss. Iar cum vasele de sânge și capilarele sunt poroase, această încercare de a suplimenta aportul de oxigen prin creșterea volumului de sânge dirijat spre plămâni și creier poate duce la apariția unor hemoragii sau la retenția de lichide. Acumularea de lichid la nivelul creierului poate duce la pierderea coordonării și probleme cognitive. Dacă un alpinist cu astfel de simptome continuă escaladarea poate intra în comă și poate muri. De cealaltă parte, acumularea de lichid în plămâni îngreunează respirația și duce la instalarea rapidă a unei stări de oboseală accentuată. În cazurile grave poate duce la moarte printr-un proces similar înecării în apă.

Citiţi integral articolul pe agerpres.ro.