Identificarea străzii pe care se aflau plopii fără soț evocați de Eminescu în cunoscuta lui poezie Pe lângă plopii fără soț i-a preocupat și chiar obsedat pe istoricii literari ca demonstrarea teoremei lui Fermat pe matematicieni.

 Nu te prea puteai numi istoric literar dacă nu aveai o contribuție la rezolvarea acestei probleme detectivistice. Nicolae Manolescu mi-a povestit că Alexandru Piru, polemizând cu August Z. N. Pop, i-a dat următoarea replică ironică decisivă (citez din memorie): „Singurul dv. merit constă în faptul că ați descoperit plopii fără soț într- un depozit de lemne.”

Poezia a rămas în memoria culturală a românilor datorită și faptului că a fost pusă pe muzică, devenind o romanță de mare succes (interpretată, în mod curios, nu numai de cântăreți, ci și de cântărețe, deși personajul liric este în mod evident un bărbat: „te privesc nepăsător”). Încă de la prima strofă este enunțat subiectul:

„Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi −/

Tu nu m-ai cunoscut.”

O iubire lipsită de reciprocitate – iată o situație în care s-au recunoscut foarte mulți cititori ai poeziei sau ascultători ai romanței. Și, inevitabil, au apărut întrebările: Ce femeie l-a inspirat pe Eminescu? Pe ce stradă locuia? Mai există plopii fără soț pe lângă care trecea poetul ca să ajungă la casa ei și să-i vadă silueta proiectată, noaptea, pe perdeaua de la geamul „ce strălucea”?

Luând în considerare și numărul din Convorbiri literare în care a apărut pentru prima dată poezia (august-septembrie 1883, după o perioadă de elaborare de doi-trei ani) , s-a presupus că femeia care nu înțelegea ceea ce înțelegea o lume întreagă era Veronica Micle însăși.

Iată și argumentele aduse în discuție: Veronica Micle și soțul ei, Ștefan Micle, locuiau pe atunci într-o casă de pe Șoseaua Bucium din Iași. Pe acea șosea se aflau 29 de plopi albi (din care în prezent au mai rămas 15, păstrați cu sfințenie de municipalitate; în preajma lor a fost amplasat și un bust al poetului).

Unii ar putea să spună că Veronica Micle nu corespunde rolului din poezie întrucât, în realitate, ea îl iubea pe poet și îl înțelegea. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. În realitate, Eminescu avea o predilecție pentru nefericire. El trăia dragostea cu maximă intensitate tocmai atunci când își imagina o femeie inaccesibilă.

În ediția Perpessicius, la note, sunt enumerate și alte ipoteze: muza ar fi putut fi actrița Cleopatra Poenaru- Lecca, cu locuința pe strada Cometei din București, stradă pe care de asemenea existau plopi (teoretic, fără soț). Sau ar fi putut fi o studentă de la Litere, din mahalaua Lucaci.

Ne amuzăm făcând asemenea presupuneri pentru că, în realitate, valoarea poeziei nu depinde de identitatea celei care l-a inspirat pe Eminescu. Așa cum nu depinde nici de plopii (cu sau fără soț) de pe strada iubitei. Ca dovadă, în numeroasele variante ale poeziei, păstrate în arhiva poetului, apar și alte specii de arbori: „Pe lângă casa dintre tei/ Adesea am trecut/ Mă cunoșteau vecinii tăi/ Tu nu m-ai cunoscut.” Sau „Pe lângă casa din arini.”... etc.

Este o greșeală să construim demonstrații critice plecând de la informații exterioare nesemnificative. O greșeală de acest gen a făcut Horia-Roman Patapievici într- un studiu introductiv la o carte de poeme cu formă fixă publicată de George Virgil Stoenescu, Ex, lansându-se într-o analiză a ... numărului de poeme: „Volumul Ex este alcătuit din 600 de rondeluri, a căror structură internă, distribuită pe un decan, este 105 x 4 + 33 x 5 + 15, adică, în reducere numerologică, 6 x 4 + 6 x 5 + 6 = 60 = 6.” Și tot așa, pe parcursul a zeci de pagini. M-am gândit să-i fac o farsă lui Horia Roman Patapievici, anunțându-l că a numărat greșit și că, în realitate, în volum sunt numai 599 de rondeluri, astfel încât întreaga lui demonstrație își pierde valabilitatea. Dar m-am gândit că aș da dovadă de cruzime, tocmai într-un moment în care i se făcuse o nedreptate, fiind înlăturat de la conducerea Institutului Cultural Român.