De ce atâta agitație că unii nu sunt de acord cu construirea unei Catedrale a Neamului? Credeam oare noi, ceilalți – asta ca să lămuresc de la început că mie îmi place ideea unei catedrale la București – că decizia este unanimă?
Nu, evident. Să fim serioși, există vreun tip care stă cu doi lei în mână și nu știe dacă să-i dea sau nu pentru construcție și aștepta să vadă ce-o zice Teo Trandafir? Sau ați găsit pe vreunul stând în cumpănă care să nu știe dacă să pună cireașa pe tort sau bomboana pe colivă, până nu-i spune master chef Horia Vârlan dacă Dumnezeu preferă lemnul sau șofranul?
Nu cred că există nici măcar vreo autoritate a statului care să spună „Băi fraților, opriți lucrarea, a tradus Irina Margareta Nistor ce zice Dumnezeu pe caseta video din ’87 și e groasă, preferă spațiile mici!” Sau, mai mult, credeți că după ce au apărut în videoclipul celor de la Taxi, nu voi mai fi prieten cu unii din distribuție? Eu cred că rămânem amici și după asta.
Adevărata problemă nu e că un astfel de proiect întâmpină și opoziție, că poate mulți adversari ai Bisericii vor ca acest proiect să se înece ca minoritarul la mal, ci că „editorialul pe versuri” al lui Dan Teodorescu a redeschis o problemă reală a României. Absența dialogului între „tabere”. De câțiva ani, dacă spui „Paște fericit!” se găsește unul care să spună „Idiotule, mănânci bietul miel!” Și e valabilă și reciproca, un exemplu perfect fiind îngroparea porcilor pe terenul moscheii atât de dragă politicienilor români.
Înțeleg și frustrarea după ce Guvernul a promis că nu mai dă bani pentru biserici și apoi s-a vorbit de rectificări bugetare iar Primăria Capitalei a alocat un buget frumos acestei construcții.
Și – acum, recunosc, trag spuza pe credința mea – dacă lemnul și spațiul mic înseamnă credință, atunci puțini greșesc precum franciscanii simbolurile altruismului. Dacă era din lemn sau din cârpe, Gânditorul de la Hamangia nu ne-ar fi vorbit peste atâta amar de vreme despre perpetuarea omului ca specie care-și folosește mintea. Mă opresc aici, nu vreau să fac greșeala de a mă bate în pilde, citate din Biblie sau poze turistice de la diverse lăcașuri de cult. Problema mea e alta, dacă tot prin melodia asta s-a deschis subiectul. De ce avem nevoie de o Catedrală? Vă spun ce cred eu, neavând pretenția că mi-au vorbit despre asta Dumnezeu, Sfântul Petru sau vreun schimnic.
O catedrală nu e doar o casă pentru Dumnezeu, simpla clădire din piatră, lemn sau aur, pentru că nu au unde altundeva să bată mătănii creștinii. O catedrală, cred eu, e un simbol național, o dovadă că, într-o anumită perioadă, de prosperitate sau de nenoroc, cei care au alcătuit acolo o comunitate au supraviețuit, măcar în memorie. De aici totul e discutabil, straiele aurite ale popilor care vremelnic vor cânta în ea, lifturile, taxele, sălile de conferințe. Sunt dispus să ascult argumente de orice fel, dar cred sincer că o catedrală merită perioada asta irosită ca șanse, dar trăită de noi, bine sau rău, cum ne-a dus pe fiecare capul și norocul. Și mai cred că trebuie să fie din piatră, perenă, să o dezgroape cineva peste sute de ani și să spună „Ce megalomani! Cum spui că-i chema pe ăștia de au locuit pe aici! Aha, români.” Altfel, vor dezgropa de aici doar Casa Scânteii, Casa Poporului și câteva cataclisme din sticle cu nume de companii străine pe ele.
În concluzie, nu știu ce preferă Dumnezeu, îmi place să cred că preferă oamenii buni, curați și nu edificiile, dar știu sigur ce prefer eu: ceva care să reziste.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
