În general, criminalistul încearcă să înțeleagă motivele, ce e în mintea unui infractor. Râmaru, de exemplu, s-a născut într-o familie în care violența domestică era la ordinea zilei. Dacă te trezești noaptea când începe să plouă, pândești femeile și le omori pe vreme urâtă, pentru că nu puteau rămâne urme, înseamnă că ai discernământ”, este covins profesorul de criminalistică Emilian Stancu. Într-un interviu pentru Evenimentul zilei, profesorul vorbește despre cât de greu sau ușor este să afli adevărul, despre „crima perfectă“, dar și despre cazurile disecate cu studenții, care l-au marcat în mod deosebit.

Ileana Ilie Ungureanu: Spiritul justițiarului cu minte ageră, descris de medicul scoțian Arthur Conan Doyle în „Sherlock Holmes”, incită din ce în ce mai mulți tineri care ar vrea să se identifice în viitor cu acest personaj. Și dacă nu este Sherlock poate fi Dexter sau alt personaj din CSI Miami sau CSI New York. E la fel de palpitant ca-n filme să fii criminalist?

Prof. Emilian Stancu: Viața bate filmul! Privitorul din fața televizorului la care rulează aceste producții confundă ficțiunea cu realitatea. E cumplit să faci o cercetare la fața locului și să ai ca victimă un copil, de exemplu, sau o femeie. Să vezi burta spintecată, intestinele peafară, capul zdrobit - imaginea aceasta nu e prea plăcută și nu o prea vedeți în filme, cu toate că face parte din realitate. Munca de criminalist e și spectaculoasă, și foarte grea. Palpitant înseamnă ceva ușor, prea ușor pentru ce presupune această meserie.

- Pentru clarificarea limbajului, cu ce se ocupă Criminalistica?

- Lumea crede că e vorba numai de cercetarea omorului. Fals! Vorbim de cercetarea oricăror fapte penale, inclusiv corupție. Criminalistica înseamnă știința și arta investigațiilor penale. Descoperi faptele penale, identifici persoanele implicate, stabilești elementele constitutive ale infracțiunii. Dacă vreți, este o meserie similară cu cea a unui medic chirurg, care pătrunde în intimitatea unui individ. Și chirurgul, și criminalistul, ca să pătrundă acolo, trebuie să investigheze, și dacă chirurgul se folosește de mulți factori medicali, criminalistul - fie el polițist sau procuror – se folosește de mulți factori judiciari. Cu riscul de a-i enerva pe colegii mei, profesori de Drept penal, fără criminalistică, Dreptul penal ar fi o filosofie.

- E o meserie care îți împietrește sufletul?

- De regulă, te întărește și te și sensibilizează, dar în sensul pozitiv. Realitatea e însă că pe unii îi mai și înrăiește. Aflarea adevărului este unul dintre cele mai anevoioase procese, mai ales într-o societate cum este cea de astăzi. Evidența ne așează în fața unei involuții, resimțită inclusiv în mediul juridic, care ar trebui să o observe și să i se opună. Amestecăm binele și răul, cinstea și necinstea, respectarea legii sau încălcarea ei. Eu le tot spun studenților să fie atenți că deformația profesională e cea mai nenorocită și periculoasă pentru calitatea actului de justiție pe care vrei să-l faci, sau actul de descoperire a adevărului. Criminaliștii au de-a face numai cu nenorociți, cu ăștia care săvârșeșc infracțiuni urâte (crime, violuri, tâlhării, furturi) și uneori ajung să vadă în fiecare om un posibil infractor.

- E adevărat că nu există crimă perfectă?

- Eu așa cred, că nu e posibil ca cineva să comită crima perfectă. Într-un fel sau altul va lăsa dovezi sau ceva ce criminaliștii vor putea analiza. Orice faptă, orice gest al nostru lasă urme.

- Avem și destule cazuri nerezolvate sau în care cadavrul a rămas nedescoperit. Un exemplu concret: au trecut zece ani de la dispariția avocatei Elodia Ghinescu.

- Polițistul Cristian Cioacă și-a omorât soția, nu a fost condamnat pe nedrept. Noi încă suntem în faza de telejustiție. Cum vă explicați dvs. prezența sângelui Elodiei pe pereții din casă, sub parchet, în portbagaj? Pentru că s-a demonstrat genetic că e sângele Elodiei. Că nu s-a găsit cadavrul?! Păi dacă o fi aruncat-o în lacul Vidraru, de exemplu, în numai o zi se așează un strat de cel puțin două degete de aluviuni peste ea. Eu cred că e undeva într-o apă aruncată.

„Nu ieșim din pântecul mamei cu intenții criminale. Fiara din om e formată de educația primită, de mediul în care crești”

- Ce calități trebuie să aibă un bun criminalist?

- Acelea valabile pentru orice profesie: trebuie să fie un om serios, cu mintea limpede, bine pregătit în zona în care își desfășoară activitatea și să fie dedicat acestei meserii, să-i placă să o facă. Să fie împătimit, dacă vreți. E nevoie și de un simț al observației ascuțit, poate și de puțină aroganță, pentru a nu fi intimidat de un interlocutor mai dur. Criminalistica înseamnă și fizică, și chimie, și biologie, dar înseamnă și psihologie multă, tehnică și tactică criminalistică.

- Cei mai mulți criminali, în special părinții care își ucid copiii, sunt bolnavi psihic netratați, spun studiile oficiale. Te naști cu fiara în tine sau o alimentezi în timp?

- Nu ieșim din pântecul mamei cu intenții criminale. Fiara din om e formată de educația primită, de mediul în care crești. Ion Râmaru, de exemplu, care a omorât patru femei și a atacat peste alte zece, era un psihopat. Avea gena de asasin pentru că s-a dovedit că și tatăl lui era autorul a patru crime produse în 1944 și clasate cu autor necunoscut. Problema pentru mine, ca jurist, este dacă are sau nu are discernământ unul ca Râmaru?

- În cazul lui, criminaliștii și psihologii au concluzionat că și-a omorât victimele cu discernământ. Criminaliștilor li se mai întâmplă ca infractorii să le stârnească vreun sentiment de milă sau compătimire?

- În general, criminalistul încearcă să înțeleagă motivele, ce e în mintea unui infractor, ce îl determină să acționeze. Râmaru, de exemplu, s-a născut într-o familie în care violența domesti că era la ordinea zilei. Dacă te trezești noaptea când începe să plouă, pândești femeile și le omori pe vreme urâtă, pentru că nu puteau rămâne urme, înseamnă că ai discernământ. Le ataca cu toporișca și le viola în manieră bestială – le dădea în cap, cădeau, le rupea hainele, începea să le muște și rămânea cu carnea în gură, în timp ce dădea și cu cuțitul și le și viola. Deci totul era premeditat, că există și infracțiuni spontane. Dar ce ne facem cu ăștia puși în libertate acum, scoși din închisori înainte de termen?!

- Că tot ați adus vorba, e de așteptat ca mulți dintre pușcăriașii eliberați de la intrarea în vigoare a legii privind recursul compensatoriu să comită din nou infracțiuni?

- Evident că rata infracționalității va crește ca urmare a efectelor acestei legi. Trebuie să avem cu adevărat programe și intervenții care să ducă la o schimbare comportamentală. Ideea de compensare e bună, dar cum o faci, cum o aplici? Una e să faci ca cei condamnați să stea în condiții civilizate și alta e să îi pui în libertate, cum o da Dumnezeu. Nu golim acum pușcăriile că am primit ordin de la Bruxelles.

- Cu alte cuvinte, adevăratul motiv de îngrijorare nu ar trebui să fie că 529 de deținuți au fost puși în libertate într-o singură zi, ci faptul că nu avem programe post-detenție? Că pușcăriile sunt pline de recidiviști?

- Asta e o măsură cu caracter politic și când o pui în aplicare trebuie să o gândești, să o pregătești. Unii nu au nicio șansă să reușească, o dată pentru că ei sunt nepregătiți și apoi pentru că societatea nu-i primește, nu-i sprijină în niciun fel să se reintegreze.

​

„Românul e tradițional, în sensul că este adeptul cuțitului, bâtei, toporului. Nu împușcă oameni în biserică”

- Sunteți profesor de criminalistică și predați de 48 de ani. Există vreun caz, dintre cele disecate cu studenții, care să vă fi marcat în mod deosebit?

- Cazul Anca, celebru în anii ’70, una dintre cele mai răsunătoare erori judiciare ale Justiției comuniste. Se învață criminalistică după cazul ăsta. E vorba despre o fată din Sibiu, care a fost prinsă, violată, segmentată în bucăți și aruncată în șase părți din București. Și pentru asta a fost suspectat inițial un taximetrist. Până la urmă nu el era autorul. Dar au fost unii - de la miliție, procuratură, judecători și până la experți criminaliști - care au vrut să se remarce, ceea ce e mare pericol pentru profesie. Venise o indicație de la Ceaușescu ca în 30 de zile să fie identificat, prins și condamnat criminalul, și ăștia au făcut exces de zel. Nici acum nu e altfel, avem „aceeași Marie, dar cu altă pălărie”.

- Și totuși, ceva e schimbat: dacă pe vremea comuniștilor se recu noașteau erorile judiciare, chiar și numai pe hârtie, în Justiția de azi, astfel de cazuri se mu șamalizează.

- Și asta e drept. Iar magistrați care comit asemenea „erori” îi putem vedea în CSM și în alte funcții înalte. Vezi cazul Țundrea, omul care a stat 12 ani nevinovat în închisoare. Marcel Țundrea a fost condamnat din cauza gurii lui, a insultat organul de poliție. A stat în celulă cu adevăratul criminal al fetei, care s-a lăudat cu ce a făcut, că ăștia toți au un grad de inteligență redus, apoi Țundrea a ieșit la raport și a spus ce aflase, iar un procuror tânăr a cercetat cazul să vadă dacă e adevărat.

- Ați fost trei ani (1997- 2000) rector al Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și predați și acum la Drept, la Universitatea din București și Universitatea „Nicolae Titulescu”. Cum sunt noile generații de aspiranți la statutul de criminalist?

- Sunt mulți care aspiră și locuri puține. Să nu uităm că sunt cei mai selectați studenți, pentru că dincolo de examenul scris, au și examen medical, psihologic, probe sportive. Avem tineri viitori polițiști bine pregătiți. Există totuși un risc: lucrează direct cu infractorii și mediul s-ar putea să îi vicieze, să-i șmecherească puțin. Polițiștii trebuie să aibă modele. Problema e că numai anul acesta câteva mii de polițiști buni, meseriași, au ieșit la pensie.

- V-a atras mai mult predatul la catedră, decât rezolvarea infracțiunilor pe teren?

- Mi-a plăcut să fiu profesor. Când am terminat facultatea aveam 29 de ani. Nu am putut să intru la facultate la 18 ani, pentru că eram fiu de ofițer și maică-mea era profesoară, iar pe vremea aia nu puteai să intri dacă nu aveai o anumită origine socială. Erau locuri speciale pentru muncitori, pentru țărani, și intelectualii mai aveau și ei 10-20%, dacă aveau. După ce am terminat cursurile, profesorul de Criminalistică m-a întrebat dacă nu vreau să rămân asistentul lui. Și am rămas.

- De-a lungul timpului, ați observat vreo schimbare în ceea ce privește numărul infracțiunilor și modul de prindere a infractorilor?

- Prinderea e mai sigură la ora actuală, pentru că există tehnică criminalistică și procedee tactice. Există detecția comportamentului simulat de asemenea, există bază de date dactiloscopică, bază de date genetică, bază de date pentru arme de foc. Toate bazele de date pe care le are poliția europeană, americană sau japoneză le avem și noi.

- Criminalitatea este mai crescută.

- Așa este, dar în România nu e la un nivel atât de mare. În primul rând, noi nu avem ucigași, nu ne putem compara cu americanii, unde se duc ăia și împușcă lumea în biserică. Românul e tradițional, în sensul că e adeptul cuțitului, bâtei, toporului. Noi suntem campioni la furtișaguri. Românul e mai inteligent ca neamțul, dar e mai mincinos, hoț și puturos decât neamțul. Educația, sau mai exact lipsa ei, e problema generală a românilor - de la politicieni și până la nenorociții ăia de prin ganguri. De-asta vreau să subliniez că este nevoie de adevărați profesioniști, demni, onești, care să slujească pe deplin Justiția.