Încă din 1914, editura franceză Presses universitaire de France (PUF) publică o colecție intitulată „Que saisje?” destinată „cunoașterii rapide”. O cărțulie în format „poche”, deloc groasă, sintetizează ceea ce e mai important dintr-o temă anume.
Autorul este, întotdeauna, un specialist în tema respectivă, selectat dintre cei care chiar pot să „vulgarizeze” un pic subiectul, să-l facă inteligibil pentru orice cititor curios. O colecție de popularizare, cum s-ar spune într-un limbaj vetust - o colecție care așează temeinic o cultură generală, cum s-ar spune, poate, mai potrivit. Pînă acum, colecția „Que saisje?” cuprinde cam 3.000 de cărți, semnate de peste 3.300 de autori. Impresionant, nu? Răsfoirea acestor cărțulii, indiferent de data apariției lor, este o plă- cere în sine. Sigur că cele mai vechi conțin informații datate, dar farmecul lor discret acoperă acest neajuns, mai ales că un cititor de azi al unui volumaș „Que sais-je?” din anii '80 știe bine că nu va putea găsi acolo ultimele informații despre domeniul care i-a stîrnit curiozitatea. Am în biblioteca mea personală cîteva astfel de cărți și, de curînd, am răsfoit una dintre ele, „Le populisme” de Alexandre Dorna, binecunoscut specialist în psihologie politică. Cum subiectul e mereu actual într-o democrație și de-a dreptul acut în Europa (cu tot cu România) de azi, cartea mi-a stîrnit cîteva gînduri.
Întotdeauna m-a cutremurat măreția goală a cuvîntului „popor“. Poporul mi pare a fi mai degrabă o absență, un gol enorm și solemn într-un loc în care ar fi trebuit să fie ceva masiv și puternic, o latență perpetuă, o forță abisală pe care o aștepți să se exprime și care, cînd se exprimă, de obiciei te dezamăgește sau te înspăimîntă sau te enervează. Admit, prin excepție, poporul face și istorie măreață, îți dă emoții înălțătoare, dar asta cred că se poate întîmplă cuiva doar o dată în viață. În viața mea, a fost decembrie 1989. Dar, în cele mai multe cazuri, poporul e incert și nu poate fi descris decît alegoric. Este, mai degrabă, o așteptare decît o realitate. Conceptul e atît de cuprinzător, încît nu cuprinde nimic; ca să fiu un pic nicasian, aș spune că e o deschidere care închide. Cît despre indivizii care fac și dreg „în numele poporului“, cel mai înțelept e să te ferești de ei.
Mai substanțial mi se pare cuvîntul „națiune“. Dacă bine îmi amintesc, în școala gimnazială învățasem că poporul este un stadiu intermediar de evoluție a unei comunități între trib și națiune. Națiunea are conștiința unității sale teritoriale, culturale (de limbă) și chiar de religie. Poporul, nu. De altfel, latinescul „populus” nu avea deloc dimensiunea respectabilă a grecescului ”demos”, care are ceva robust și nobil, evoca starea de mulțime organizată, participativă, constructivă, denota o proiecție spre viitor și implica responsabilitate istorică. Așa se și face că „demos” a produs „democrație”, iar „populus” a produs „popor”, dar și „populism”. „Populus” îmi evocă o gloată hăbăucă, înghesuială, inerția, e un termen plebeu, vecin cu vulgul și cu tot ceea ce presupune el: refulare, crize de identitate fără sfîrșit, contradicții una peste alta, obsesii ale trecutului, balast mizer, mediocritate agresivă.
Celebrul adagiu al lui Cicero „potestas in populo, auctoritas in senatu“ nu trebuie citit numai în sensul că poporului i se atribuie puterea și Senatului autoritatea într-un aranjament constituțional normal, ci și în sensul că poporul nu poate exercita nici un fel de autoritate și, mai departe, că poporul este incapabil să inspire respect (precondiție a oricărei autorități) prin sine însuși, așa cum poate să facă o instituție. În schimb, poporul poate să inspire frică, ceea ce este dovadă irefutabilă a puterii sale colosale.
Populismul apare pe fondul unei mari decepții, ne spune Dorna: „Cînd democrația încetează să mai răspundă aspirațiilor maselor care au plebiscitat-o, atunci decepția care urmează e gravă. Apare un fel de glaciațiune subită. În condițiile acestea, populismul oferă o soluție călduroasă.“ Rețin ideea incandescenței populismului și îmi dau seama că, în politică, populismul este de neevitat. Nu poți să faci politică elitist sau individualist. Nici măcar tiranilor nu le-a reușit. Pînă și ei s-au legitimat în numele poporului. Populismul e aidoma acelui virus care este prezent, în adormire, în orice organism viu și, în condiții de criză, se deșteaptă pentru a-și desăvîrși lucrarea. Fiind prezent în compoziția oricărei doctrine devenită ideologie, populismul e un soi de parolă de recunoaștere a politicienilor. Totuși, e necesar să nu confundăm populismul cu retorica atunci cînd ascultăm un discurs politic. Deși populismul și retorica au același scop (i.e. seducția ascultătorului), ele sînt, totuși, complet diferite. Mă mărginesc, doar, să arăt diferența esențială: tehnica de seducție în retorică vizează inteligența și sensibilitatea ascultătorului, în vreme ce tehnica de seducție a populismului vizează instinctul și vulnerabilitățile primare ale acestuia.
Aflu, de asemenea, din cartea lui Dorna ceva ce mă face să zîmbesc. Cînd presa a expus luxul în care trăia Eva Peron (zeița absolută a populismului de nuanță latino), mitul ei nu a fost clintit nici cu un milimetru în mentalul colectiv al săracilor Argentinei. La fel, criticile furibunde venite din partea unor Borges, Cortazar, Estrada sau Onetti nu au putut clinti nici măcar un milimetru mitul celei numite de popor „santa de los descamisados“ - la moartea ei, în 1952, Vaticanul a primit peste 40.000 de scrisori din partea credincioșilor argentinieni care solicitau canonizarea Evitei, atribuindu-i diverse miracole. Da, recunosc în această mică istorie patima cu care poporul se înamorează. Am văzut de cîteva ori și poporul meu căzînd astfel. Cînd e vorba de amor, poporul e de neoprit. La fel, cînd e vorba de ură.
Recomandările noastre
