Ada Colau, primar al Barcelonei, a pledat împotriva unei declarații de independență unilaterale a Cataloniei. Scriitorul Mario Vargas Llosa sprijină unitatea Spaniei. Naționalismul catalan e un proiect controversat.

Când li se dă frâu liber, marile pasiuni îi pot duce pe oameni pe căi greșite: în special pasiunile politice, cele naționaliste. Trebuie tratate cu mare atenție, a avertizat scriitorul peruano-spaniol Mario Vargas Llosa la o demonstrație împotriva mișcării catalane de independență la Barcelona: "Pasiunile pot fi destructive, dacă sunt alimentate de fanatism și rasism. Iar cea mai periculoasă dintre pasiuni e cea naționalistă."

Pasiuni în spectrul politic al dreptei, pasiuni în cel al stângii. Odinioară, pe teritoriul Cataloniei de astăzi, scrie publicistul spaniol Guillém Martínez, clocoteau vulcanii, se învolburau mările, dinozaurii uriași se mișcau duduind. Lupta dintre apă și pământ, dintre dinozauri și alte animale preistorice: nu au fost acestea, oare, un preludiu spectaculos pentru luptele prezentului din această regiune de nord-est a Spaniei?, se întreabă autorul în cartea "La gran ilusión. Mito y realidad del proceso indepe" ("Marea iluzie: Mit și realitate în procesul de independență").

Teritoriul catalan a fost mereu disputat. Catalanii comemorează pe 11 septembrie, de ziua lor națională, bătălia din 1714, în urma căreia trupele lui Filip V. - din dinastia Bourbonilor - au cucerit Barcelona și regiunea din jur. Catalanii mizaseră pe victoria pretendentului la tron din familia Habsburgilor, Carol III. În armata lui Filip V. luptaseră însă mulți spanioli, motiv pentru care diverși istorici catalani au interpretat ulterior bătălia ca pe o înfrângere în fața Spaniei.  

Despre versuri și flori  

La început, catalanii depuneau coroane pe 11 septembrie în cadrul unue slujbe de comemorare a soldaților căzuți. În 1888 a fost ridicat un monument în cinstea acestora, iar la începutul secolului 20, ziua comemorativă a căpătat un caracter politic explicit.  

În vremea aceea, pasiunile politice izbucniseră deja de mult. În 1859, patrioții catalani au fondat așa-numitele Jocuri florale (Jocs Florals), în care fiii - mai târziu și fiicele - regiunii elogiau frumusețile Cataloniei într-un concurs de poezie. Nu lipseau conotațiile dramatice, în stilul versurilor lui Lluís G. de Pons, unul dintre inițiatorii concursului: "No diexis morir la lengua si vols que visca la patria": "Nu lăsați să moară limba, dacă vreți ca patria să înflorească."

Tonul patriotismului îngrijorat a dominat de la început, alături de patriotismul folcloristic, care fascinează masele. Jacint Verdaguer, născut în 1845, i-a dat o formă poetică în "Atlantida". Barcelona s-ar fi născut din acest tărâm mitic, își asigură poetul cititorii: "O, frumoasă Barcelonă, legea ta / A învins oceanul în puterea sa".

Anarhiști la Barcelona

Bineînțeles că naționalismul catalan s-a dezvoltat și într-o variantă stângisto-progresistă, pe lângă cea conservatoare și burgheză. La evoluția ei a contribuit revoluția din 1868 împotriva reginei spaniole Isabela II. După ce a observat totul de la distanță, liderul anarhist rus Mihail Bakunin și-a trimis un aliat de încredere în Spania, pe italianul Giuseppe Fanelli, pentru a transforma inițiala revoltă a burgheziei într-una a muncitorimii. Încercarea nu a fost lipsită de succes: Barcelona a devenit un centru al anarhiștilor, o serie de atentate au marcat viața politică încă în secolul 20. 

Mișcarea de opoziție împotriva lui Franco s-a format, nu în ultimul rând, și din aceste cercuri. După puciul din 1936, Generalul Franco a aruncat Spania într-un război civil, pe ruinele căruia și-a consolidat dictatura care a supraviețuit până la moartea sa în 1975. "Ce este Spania? O limbă, cea castiliană, și o religie, catolicismul": Așa schițează publicistul Guillém Martínez programul ideologic al dictatorului, care nu permitea nicio abatere - nici din partea catalanilor, a căror limbă și cultură au fost reprimate în următoarele decenii.  

Marele dictator 

Istoria suferinței lor în vremurile dictaturii lui Franco reprezintă până astăzi un pilon de bază al mișcării de independență catalane. Cu acest aspect, naționaliștii câștigă și simpatia unei părți a stângii spaniole, care vede în mișcarea catalană un proiect politic de emancipare. Atât naționaliștii catalani, cât și stângiștii spanioli par să uite însă că adversarii lui Franco au suferit în toată Spania, nu doar la Barcelona și în împrejurimi.  

Autoarea Amudena Grandes a scris în ziarul El Pais că nu reușește să înțeleagă pe deplin contradicția internă a simpatizanților spanioli de stânga a mișcării de independență catalane: "Progresiștii spanioli resping propria patrie, dar preiau patriotismul naționaliștilor, conservatorilor și clericilor catalani - într-un șpagat de neînțeles pe plan ideologic, dar și emoțional."

Rămâne de văzut dacă realitatea politică sau, mai mult, cea economică vor ajunge din urmă pasiunile patriotice. Există voci critice care pun sub semnul întrebării capacitățile președintelui catalan Carles Puigdemont, care conduce mișcarea de independență. Între aceste zile, naționalismul catalan trece prin încercări dificile.

Autor: Kersten Knipp (das)