România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. Asta spunea unul din cei mai mari politiceni români, Petre P. Carp pe la 1918. Cuvintele sale ce par a fi rupte din realitatea cotidiană, cred că C.T. Popescu e invidios că a spus-o înaintea lui, aveau un context special. Și o să intrăm foarte puțin în istorie, pentru că acest om politic o merită.

A fost unul din liderii mișcării politice conservatoare din România, a făcut parte din Junimea, alături de Eminescu și Creangă, a tradus din Shakespeare, a fost agent diplomatic la Viena și Berlin, prim-ministru și liderul Partidului Conservator. Un strălucit parlamentar de opoziție, avea discursuri care făceau înconjurul României educate, le rostea fără notițe, din memorie!

Judecata nedreaptă a Istoriei îl plasează în penumbră întrucât în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914 este singurul membru care susține că România trebuie să-și îndeplinească obligațiile asumate prin alianța cu Puterile Centrale (Germania, Italia și Austro-Ungaria) printr-un tratat secret, cunoscut până atunci doar Regelui Carol I și prim-miniștrilor săi. P.P. Carp l-a susținut pe Rege, dar a respectat decizia majorității. Ca și Regele. Numai că atunci liderul conservator vedea Rusia ca principala amenințare la adresa României și susținea că România trebuie să se alieze cu cei care se luptă cu ea.

La puțin timp, atât Regele Carol I (decedat în 1914), cât și P. P. Carp (retras din politică în 1915, decedat în 1919) aveau să dispară.

Mi-a plăcut întotdeauna verticalitatea sa, de ultim mare boier intrat în politică. Plecarea sa a lăsat loc liber mi(t) icilor politicieni.

Am ales acest început pentru că mi se pare semnificativ pentru momentele pe care le trăim, la 100 de ani de la clipa în care Țara Românească, Moldova, Transilvania și Basarabia au devenit un spațiu unic pentru toți cei care vorbeau și trăiau românește.

Sunt adeptul ciclicității Istoriei, cred că momentele pe care le trăim își trag seva din combinațiile contradictorii ale trecutelor decizii istorice. Am convingerea că întârzierea de dezvoltare instituțională și culturală, ce a caracterizat acest spațiu istoric, ne-a determinat să adoptăm rapid modele occidentale și să nu ne deranjeze că de multe ori gestionăm doar niște forme fără fond.

Lasă, merge și așa, nu este o atitudine care a apărut doar în perioada comunistă, ci mult dinainte. Așa se întâmpla și acum 100 de ani, așa se întâmplă și acum.

Slăbiciunea Statului a dus la exagerarea contribuției străinilor. Cred că acesta este unul din refrenele istoriei românești. Cel puțin din momentul în care am copiat Constituția Belgiei (1866), sau poate (deja) de la Regulamentele Organice ale generalului rus Pavel Kiseleff (între1829-1834 a condus Țara Românească și Moldova ca guvernator, de unde vine și numele bulevardului bucureștean) sau am copiat Codul Civil și Penal după cel napoleonian. Ca să nu mai vorbim de importul de „capitalism” prin meseriași, comercianți și afaceriști de toate religiile și naționalitățile.

Apogeul îl înregistrăm odată cu începutul domniei lui Carol I, ultima alegere de conducător prin consensul clasei politice, fără intervenție externă. Din acel moment începem să ne gestionăm complexul de inferioritate prin Istorie. O operațiune care a reușit parțial. Pentru că unele idei au prins, altele nu. Al Doilea Război Mondial ne-a stricat micul parcurs, cât de cât coerent. Și ne-a aruncat din nou într-o spirală. Modelul rusesc postbelic, eșec economic răsunător, ne-a azvârlit spre cel american, pe care l-am îmbrățișat cu același entuziasm. Am renunțat la identitate de fiecare dată, cu entuziasm și explicații docte.

Vâltoarea evenimentelor ne-a dus din stăpân în stăpân, construind o mentalitate în care Conducătorul devine elementul central al dezvoltării. Ca să discut doar de prezent, uitați-vă cu câtă evlavie este citat ambasadorul american, englez sau francez, atunci când își dă cu părerea despre realitatea românească. Reciproca nu este valabilă și nici nu ne trece prin cap că am putea avea atitudinea Poloniei sau a Ungariei. Nici măcar a Bulgariei, eternul factor (comod) de comparație. Ne interesează mai mult pe cine va numi Trump ambasador la București, decât să luăm atitudine împotriva lucrurilor care nu merg ca lumea. Ne place să rostim Yes, We Can!, sugerăm că putem face totul, nu ne deranjează că societatea civilă are legătură mai mult cu regulamentele militare decât cu Carta Drepturilor Omului.

România este o țară mică, aflată pe parcursul tot istoriei la granița Imperiului. A fost Imperiul Roman, apoi cel Otoman, influența franțuzească, apoi cea rusească, iar acum suntem la hotarul Uniuniii Europene și NATO. Din nou putem juca un rol important. Numai că așa cum spuneam, istoria prezentă este rodul istoriei trecute.

Acum 100 de ani, în 1918 s-a constituit România Mare, cea pe care o știm și astăzi, cu o ciuntre istorică care ne doare. Democrația românească din acel moment nu a reprezentat decât un eșec continuu. Ce se întâmplă în zilele noastre? Nimic deosebit. Avem un Parlament pe care toată lumea îl detestă, un guvern care pare silit să guverneze, un Președinte de la care toată lumea așteaptă miracole și multe instituții de forță care vor să le țină locul tuturor.

Ce-i de făcut? În niciun caz nu este rolul acestui editorial să lămurească indecizia fiecăruia, ci doar exprimă niște gânduri.

Și o să închei cu un citat tot din P.P. Carp, de acum 100 de ani: „Românul se naște bursier, trăiește slujbaș și moare pensionar”. Nu-i așa că nu s-a schimbat nimic?

P.S. În legătură cu scandalurile legate de achizițiile de armament vreau să vă spun că nimic nu-i nou sub soare. 1925 - Afacerea Siskin-Armstrong, achiziție de avioane în valoare de 500 milioane de lei patronată de Carol al IIlea; 1930 - Afacerea Skoda a guvernului Maniu, tunuri și tancuri în în valoare de 7 miliarde de lei; 1993 - modernizarea MIG 21 în valoare de 400 milioane de dolari; 2000 - achiziția fregatelor BAE cu 116 milioane de lire sterline, șamd.