Excelenţa hazardului – care ştim că face şi desface toate nodurile lumii, de-o manieră impecabilă – a acţionat în cazul meu un pic cam repezit. De aceea, o să-ncep ca Balzac!
În iarna anului 19…, Moş Gerilă s-a mutat la Fabrica de paste făinoase „Vulturul”, de pe strada Ştefan Gheorghiu (heeeii! am zis Gheorghiu, nu Gheorghidiu!), astăzi numită (normal!) Mărăşeşti, unde muncea de ani buni mama mea (şi, de unde, de altfel, avea să şi iasă la pensie!). Pe maşina sovietică de făcut tăiţei, macaroane şi fidea, PACCBET-37 (adică „Zorile”, cine ştie, poate fiindcă, da, acolo se muncea în trei schimburi, iar 37 era probabil anul de fabricaţie!). Pe care o ţin minte şi acum. Era un fel de malaxor cocoţat la capătul unei scări de metal, mărginită de balustrade vopsite cu zeci de straturi de vopsea crem (vă daţi seama, 1937!), lung de câţiva metri, cu capac (mama îl ridica din când în când, ca să cerceteze consistenţa materialului), cu un ax longitudinal, care să mestece. Înăuntru, se turnau făină (asta cădea dintr-un burlan conic, în care mama bătea cu un lemn, când şi când, ca să nu rămână „agăţată” pe pereţi), apă şi sare (conform reţetei). La sol, din cuvă cădea aluatul, printr-o „gură” cu diametrul de 80 cm, trecând printr-o matriţă specială, în funcţie de fiecare produs. Firele lungi de cocă erau tăiate, apoi mănunchiurile luate în braţe de femei şi duse pe umeri în altă secţie, spre a fi modelate şi uscate (că tot îmi adusei aminte: ehee! „ubi sunt” macaroanele alea albe, transparente, cu brânza pe sponci mărunţită plutind prin zeama alburie ce se lua din oală cu polonicul, fel pe care-l mâncam, negreşit, o dată pe săptămână?…ehee!).
De câţiva ani, Moşul părăsise căminul de copii de pe lângă Fabrica „Ceramica”, unde eram arondat încă de la vârsta de 5 ani şi de la care primeam la fiecare Ajun tradiţionala punguliţă de celofan (uneori, nu doar alb, ci şi roşu sau albastru!). În ea, se găseau, în ordine, următoarele produse: trei ciocolate „Pitic”, o „Eugenie”, o „spirală” (cred că puţini supravieţuitori din această lume îşi mai aduc aminte ce este aceea o „spirală”!), apoi, cinci-şase bomboane „de pom”, învelite în poleială albă şi răsucită la capete. Şi, bineînţeles, cel mai preţios şi cel mai important obiect ales în fiecare an de Moşul, adică iepuraşul din ceramică albă, cu picăţele maro, şezând „cloşcă” şi gol pe dinăuntru, fiindcă verificam de fiecare dată, introducând degetul prin gaura de sub el, la mijloc. Acum îmi amintesc şi că resimţeam un soi de tristeţe, fiindcă atât de tocită era forma pe care se turna ceramica, încât abia-abia se mai putea ghici că cocoloşul ăla ghemuit era, de fapt, un iepuraş. Şi îmi părea rău că el se stinge, că, încet-încet, dispare. Pe de altă parte, colecţia de iepuraşi anuali, aşezaţi în şir, pe mileul de pe dulăpiorul de la poalele oglinzii înalte, mi-a creat un reflex pe care aveam să-l realizez mult mai târziu. Pentru mine, iepuraşul era un animăluţ care „funcţiona” numai iarna!
Aşadar, de ceva vreme, Moş Gerilă se mutase cu arme, sanie, sac şi efecte din Bariera Câmpinii în centru, la Fabrica de paste făinoase „Vulturul”, vizavi de Biserica Sf. Haralambie (dar detaliul ăsta era trecut sub tăcere!). Şi, s-a gândit să efectueze şi o premieră. În preajma Crăciunului, Domnia Sa nu mi-a adus un pom de iarnă (omisese şi anii anteriori acest lucru, deci, nu mai conta!), însă mi-a pus pe noptieră, într-o noapte, ceva ce nu mai văzusem. Trei portocale şi un pachet învelit în hârtie maro, groasă. Sigur, mi-a părut un pic curios că semăna cu aia de la „uscătorie”, pe care se aşezau macaroanele tăiate la milimetru, în tăvile cu fund de sită, puse- n rastel, una sub alta. Dar am trecut la ruperea ei nerăbdătoare.
Surpriză! Am scos de acolo un teanc de cărţulii. Erau cele cinci volume BPT (136-140) din Victor Hugo – „Mizerabilii”. Aceasta a fost prima carte din viaţa mea, primită cadou…
Mi-am amintit de ea, astăzi, văzând că peste tot sunt aceiaşi. Programul e neschimbat! … Din Paris, cu drag, Alice!
Recomandările noastre
11:09 - Dragi fani CSM și Argeș!
