Șerban Cioculescu și-a cheltuit o mare parte din viață citind. Odată, la un curs ținut în amfiteatrul „Odobescu” (pe vremea când eu eram student la Facultatea de Limba și Literatura Română, și anume între anii 1965-1970), și-a uitat ochelarii pe catedră.

I-am luat și m-am grăbit să i-i duc. Eram emoționat. În drum spre sala în care știam că profesorul obișnuiește să se odihnească și să-și vadă corespondența, m-am oprit și m-am uitat la ochelari. Nu erau ca oricare alții. Prin lentilele lor groase trecuseră de-a lungul anilor imaginile a miliarde de litere!

*

La un examen cu Şerban Cioculescu, un coleg al meu de facultate a vorbit despre un manuscris al lui Eminescu şi, ca să epateze, a precizat numărul de înregistrare al manuscrisului de la Biblioteca Acadeniei Române. Era, bineînţeles, un număr fictiv: 2684. Şerban Cioculescu l-a corectat tacticos:

– Manuscrisul la care vă referiţi are numărul 6541.

Întâmplarea s-a petrecut în 1969. Profesorul era pe atunci și director al Bibiliotecii Academiei, unde petrecea mai mult timp decât în propria lui casă. Citea neobosit cărți de dată recentă și incunabule, examina, uneori cu lupa, manuscrise, litografii, hărți, hrisoave, diferite alte documente. Era un erudit de modă veche, cu o serioasă cultură clasică.

*

Au trecut anii. În 1974 mă aflam la Constanţa şi urmăream, la televizor, o anchetă făcută pe stradă de un reporter care voia să demonstreze că firmele unor magazine sunt inadecvate sau absurde. Ajuns cu explorarea pe Calea Victoriei, el s-a oprit în faţa unui magazin de stofe, Electa.

– Poftim, stimaţi telespectatori, a pufnit el sarcastic, în microfonul cu fir lung, conectat la un car al Televiziunii parcat în apropiere (pe atunci nu existau microfoane fără fir), „elec- ta”! Nici măcar „electra”! Dar să aflăm opinia trecătorilor, pentru că, nu e aşa, ei sunt cei care se împiedică zilnic de asemenea denumiri.

Primul trecător consultat era un zugrav cu o salopetă pătată de var şi vopseluri:

– Ştiţi cum se numeşte magazinul acesta?

Zugravul, uşor speriat, ca la orice întânire cu un reprezentant al unei instituţii de stat din acea vreme, a ridicat repede privirea şi a silabisit:

– E-lec-ta.

– Ce înseamnă asta? Ce fel de produse se vând aici?

– ... Păi, cred că... aparate electrice, becuri, cabluri.

– N-aţi ghicit. În magazin se găsesc... stofe.

Râzând primul, reporterul i-a dat de înțeles necunoscutului că poate să râdă și el, ceea ce s-a și întâmplat.

Au mai fost intervievați, în același mod, doi-trecători până când reporterul l-a oprit, din întâmplare, pe Șerban Cioculescu însuși, care ieșise probabil tocmai atunci de la bibliotecă și se îndrepta spre casă.

– A!, a exclamat atunci cu satisfacţie reporterul care în mod evident nu îl cunoştea pe Şerban Cioculescu, iată şi un pensionar. Bună ziua, tovarăşe. Îmi permiteţi să vă întreb ceva?

– Sigur, a răspuns afabil Şerban Cioculescu.

– Vedeţi ce nume are magazinul din faţa noastră?

– Da, Electa.

– Ce cuvânt o mai fi şi ăsta?!

– „Electa”, i-a răspuns „pensionarul” cu o răbdare de pedagog, este participiul verbului latin „eligo”, la feminin. La masculin are forma „electus” şi înseamnă ales, de foarte bună calitate...

Reporterul a rămas năuc. Secvența care a urmat, filmată într-un studio al Televiziunii, fusese adăugată la montaj. Stând pe un scaun, la un birou, reporterul se chinuia să zâmbească, explicând telespectatorilor:

– L-aţi recunoscut, fără îndoială, pe istoricul literar Şerban Cioculescu. Să fim însă sinceri, nu oricine poate avea cultura sa... etc.