Primul vapor pe care îl comandase fusese unul din hârtie. Băiete, viața ta va fi pe mare! îi șoptise blând bunicul.

 După ani de trudă și așteptare, în sfârșit, avea brevetul de comandant. Visa la transportatoare de petrol, armatori bogați și echipaje numeroase pe care să le comande cu mândrie. Dar soarta fusese surdă la dorințele lui, astfel că se angajase la un armator grec, ursuz și zgârcit, ce-l tocmise să-i transporte animale vii pe o navă ce duhnea a bălegar de la pupa până la prova.

E doar temporar, își spunea de fiecare dată când îl apucau disperarea și dezgustul. Nimic nu e veșnic, toate trec. Și uite-așa 10 ani s-au scurs în duhoare și behăit, cu care începuse să se obișnuiască. Încărunțise la tâmple, alți comandanți mai tineri amenințau să-i ia locul și așa prost plătit.

Într-o zi acostase în Valencia, cu un transport de vaci. Nu închisese ochii toată noaptea. Vedea prin vis numai coarne și ugere supradimensionate, care scufundau nava, iar membri echipajului curățau bălegarul în frumoase uniforme marinărești. Deseori îl întreba pe Dumnezeu de ce îl uită atât și de ce nu-i dă aripi să zboare pe vapoare mai demne.

A intrat într-un bar cu gândul săși spele în alcool gândurile ce nu-i dădeau pace. Răsucea în mâini un pahar slinos, căutând, parcă, să-i găsească taine și dezlegări, când simți o bătaie pe umăr :

- Să trăiești, Dane! Ce te aduce pe aici, amigo? Individul care stâlcea limba română cu un studiat și stupid accent spaniol, îi părea cunoscut.

- Sunt eu, Robert Tuci. Am fost colegi la Academie. Am fost secund vreo câțiva ani, da m-am lăsat. Nu-i de mine. Tu ce mai învârți?

- Nimic. Sunt comandant. Încerca să fie stăpânit, dar simțea că îl îneacă plânsul.

- Ce transporți?

- Animale vii. Răspunse cu scârbă.

- Știi că ești de belea! Fix de unu ca tine aveam nevoie. Te bagi să câștigi niște bănuți ușor?

- Ce-ai în minte? Și-a ridicat ochi întrebător și neîncrezător.

Și patru ore au trecut pe negândite. A doua zi îl aștepta o navă încărcată cu oi din rasa Friza, proaspete, vii și foarte gălăgioase. Marea era cam agitată, dar armatorul îl presa să plece în orice condiții. Părea revigorat după discuția cu Robert și chiar nu-i păsa nici de vreme, nici de behăiala blănoaselor dătătoare de lapte.

Le inspecta cu silă, verifica documentele, rezerva de hrană, echipajul. În lumina mioapă a adăpostului, oile, silite să conviețuiască, stăteau nemișcate ca la fotograf. Îl priveau fix, cu inocența unui copil, încredințându-și, fără să știe, viața în mâinile unui comandant care le ura.

Călătoria spre Portul Midia a început sub auspicii negre. Comandantul își pierduse busola norocoasă, iar ăsta era semn rău. Cunoștea Mediterana mai bine decât orice mare, dar, de data asta, simțea cum gânduri negre îi întunecă mintea.

O furtună uriașă, ca o imensă convulsie a naturii, s-a iscat din senin. Au fost nevoiți să acosteze în Grecia, cu toată împotrivirea și amenințările armatorului. Îl durea în cot de nerespectarea contractului, avea planuri mari cu viața lui. Cât despre oi...puțin îi păsa dacă mureau sau trăiau. Se răstea la echipaj cu vorbe grele, clocotind de ură și nimeni nu îndrăznea să-și mai ridice privirea în fața lui.

- S-au terminat baloții de lucernă. Ce ne facem ? Cum îi spunem comandantului ?

- Ai înnebunit? Ne omoară pe toți. Folosim baloții din containerele cele noi, care s-au încărcat separat. Iarba- i iarbă. Decât să moară oile de foame...

- Dar alea aparțin altui destinatar. Trebuie livrate, altfel avem probleme.

- Puțin îmi pasă. Eu nu-i spun nimic comandantului.

Zis și făcut. Personalul auxiliar a primit ordin de la secund să folosească baloții cu iarbă din cele două containere străine. Flămânde și speriate, bietele animale behăiau de parcă își rupeau din inimă. S-ar fi devorat ca niște păienjeni închiși în borcan în scurt timp. Și furtuna nu se oprea....

Oile au înfulecat cu lăcomie iarba uscată, cu gust necunoscut, dar îmbietor. Mai e rost de mofturi când suflă vântul prin stomac? Toată lumea era fericită. Oile, durdulii și tăcute, aveau ochi calzi de câine credincios. Dar, cum nimic nu e veșnic...după nici două ore, animalele au devenit isterice.

Alarmați de zgomotul nefiresc, îngrijitorii le priveau zăpăciți.

- Ce dracu au pățit oile astea? Ce le-ați pus în mâncare?

- Uitați-vă la asta, fraților, cum își izbește capul de bara metalică. Arată ca o babă știrbă.

Într-adevăr, bietul animal avea gingiile vinete și umflate. Altele stăteau cu picioarele în sus, iar în șanțurile de scurgere vedeai râuri de vomă și oi leșinate.

Într-un final, jelania a ajuns până în cabina comandantului. Când le-a văzut, pe jumătate moarte a explodat cu un vocabular înspăimântător de înjurături. Cu un aer de om ofensat din naștere, reușea să domine. Până și oile se opreau din bolit auzindu-l, rumegându-și mute suferința.

- Tu, să-mi spui imediat ceau mâncat oile de au ajuns în halul ăsta.

- Baloții din containerele noi.

- Cum? M-ați distrus, nenorociților. Sunt pierdut...

Portul Midia se zărea la orizont. Inspectorii Autorității sanitar veterinare fuseseră alertați și așteptau. Multe dintre oi muriseră. În câteva, mai pâlpâia o ultimă fărâmă de viață. Analizele toxicologice au arătat că animalele fuseseră drogate. Baloții de iarbă nedestinată consumului animal erau, de fapt, culturi de cannabis și etnobotanice.

Inutil să vă descriu spaimele comandantului. Acceptase cu atâta ușurință propunerea dubiosului Robert Tuci.

Măcar de ar ajunge la pușcărie. Dar se temea de moarte. Și de faptul că niciodată nu va mai comanda un vapor. Poate doar din hârtie... ca în copilărie.

Bunicul nu greșise... singur își făcuse destinul de oaie!