Dom’le, îmi zice mai deunăzi chioşcarul de la care îmi iau zilnic presa, mă bucur să te văd în fiecare dimineaţă! Nu aveam părul alb, mă lămureşte el, când am început să lucrez p-acilea şi constat adesea cum dispar peste timp figuri vechi - devenite familiare – şi apar treptat altele noi…
Dar, din păcate, mai mult oameni peste care s-au aşternut deja ceva ani, fiindcă cei tineri nu prea mai cumpără presa, ei ocupându-se acum cu internetul. Da, îi spun, dar ce-ţi veni aşa, tam-nisam? Păi, uită-te vizavi, că iar îl adună Smurdu’ de pe jos pe nenorocitu’ ăsta de Florică! Nu-i prima oară, zic. Da’ până când? Omul dă din umeri, mustăcind a lehamite.
În timp ce evoluţia mentalităţilor unora stagnează, captivă la nivel de Ev Mediu, alţii sunt – poate dintr-o eroare de concepţie - materializaţi direct într-o viaţă pământeană pe care, probabil, nu şi-ar fi dorit-o niciodată. S-ar putea ca şi acest nefericit Florică să fie unul dintre rătăciţii fără scăpare. A apărut în preajma noastră, ca de nicăieri, cu peste un deceniu în urmă. Pe lângă alţi câţiva dezmoşteniţi ai soartei, dintre care cei mai mulţi au dispărut pe rând, nu se ştie cum şi unde. Practic, nimeni nu le ține evidenţa. Însă Florică a rămas boschetarul fidel aceleiaşi străzi.
Este cunoscut de tinerel, de când s-a alăturat celorlalţi „colegi” stradali, deprinzând repede statul lor fără rost pe treptele magazinelor, pufăind țigări cerşite şi cu veşnicul pet de bere ieftină ţinut cu grijă alături. Un timp, mă întrebam cine naiba îi aprovizionează zilnic pe ăia cu atâta bere, până am observat că, din puţinii bani dăruiţi de milostivii naivi aflaţi în trecere, aceşti concetăţeni îşi reînoiesc stocul de băutură. Fiindcă de mâncat, ei mănâncă din ce primesc de pomană de la diverşi miloşi din zonă şi produse deja expirate, din supermarketul din apropiere.
Cu mai mulţi ani în urmă, licean fiind încă, al meu fiu vedea în Florică un alt tânăr apropiat de seama lui, ajuns poate la ananghie şi, din banii lui de buzunar, îi mai strecura din când în când câte un pol, palmat repede de boschetar. Asta până întro zi, când băiatul a realizat cât de naiv fusese, văzând cum Florică a refuzat categoric oferta unui loc de muncă şi cazare gratuită. Nu. Omul a rămas consecvent vieţii sale în aer liber, fără de muncă şi doborât de băutură, dormind în nopţile calde pe cartoane, la vreo margine de trotuar, iar iernile tot pe cartoane, în unele holuri de blocuri. Acolo unde se întâmplă să nu fie dat afară pentru mizerie şi miros pestilenţial. Acum, la circa patruzeci de ani, mult decrepit înainte de vreme, slăbănog şi înnegrit de soare ori de murdărie, mai mereu căzut lat pe trotuare în propria-i vomă şi toate nevoile slobozite involuntar, este adesea adunat de Smurd, cărat într-un spital de urgenţă, trezit, dezinsectizat, spălat cu furtunul şi îmbrăcat cu alte haine, din donaţii. Cele vechi fiind incinerate. Asta-i viaţa lui Florică şi a altora ca el! Între două apeluri la 112.
Recomandările noastre
