Secvență ruptă dintr-un film de Coppola: în timp ce, la reședința sa exotică de la Mar-a-Lago, de pe malul Atlanticului, Trump își îmbie oaspetele, pe președintele chinez Xi Jinping, cu solă la tigaie și friptură New York, stropite cu Chardonnay de Sonoma, distrugătoarele USS Porter și USS Ross, aflate în estul Mediteranei, lansează o ploaie de rachete de croazieră Tomahawk asupra Siriei.

 

FLOP

Fășâitul înfundat al rachetelor țâșnind una după alta din tuburile lansatoare a marcat obsedant, ore în șir, fundalul sonor al tuturor programelor de știri din întreaga lume. Era primul gest de lider mondial al lui Trump. După un răzag de stupoare, au început să curgă reacțiile. Liderii occidentali, regii și șeicii din Golf, congresmenii Democrați și dușmanii din Partidul Republican, organizațiile de refugiați și militanții pentru drepturile omului, ba chiar și presa, de la CNN la Al-Jazeera, de la New York Times la The Guardian, au început dintr-o dată să-l ridice în slăvi pe liderul american. Toți cei care luni de zile îl umpluseră de zoaie, îl făcuseră albie de porci, scoțându-l vinovat de toate relele lumii, se înghesuiau acum să-l elogieze.

Trump a izbutit o lovitură de maestru. A profitat de ocazia oferită, pentru a schimba radical agenda politică și a rearanja masa de joc. Acuzațiile de compli citate cu Putin au fost aruncate dintr-o dată în ridicol, relațiile cu Occidentul s-au încălzit, presa i-a devenit prietenoasă, scoțând de la sertar vechile editoriale idilice, în care a șters numele lui Obama și a scris pe deasupra Trump. În Congres, opoziția din ultimele luni s-a topit ca prin farmec, Neil Gorsuch, propus de Trump judecător la Curtea Constituțională, fiind validat fără probleme.

Dar mai importante sunt efectele nevăzute: să lansezi un asemenea atac chiar în clipele când îl ai oaspete la masă pe președintele Chinei arată clar cine este Șeriful. Și că, spre deosebire de debilul său predecesor, nu are nici o emoție să apese pe trăgaci împotriva oricui.

TURN

Totuși, acest concert de elogii ar trebui să-l pună pe gânduri pe Trump. Și pe noi, spectatorii din tribune. Lovind în Assad și afirmând că acesta trebuie să plece, Trump se instalează de facto în siajul predecesorului său, Obama, cel care a încurajat „Primăvara arabă”. Răsturnarea de la putere a lui Assad a fost una dintre marile lupte ale Occidentului. Din fericire, eșuată până acum. Pentru că nu există alternativă decentă la Assad. În Siria, nu există forțe democratice, doar grupări de islamiști mai mult sau mai puțin radicali. Sub Assad, cât o fi el de dictator și criminal, creștinii, de pildă, s-au bucurat de o viață relativ liniștită până la izbucnirea războiului civil, când au început să fie masacrați și izgoniți de diferitele facțiuni de rebeli sprijinite de occidentali. Sub Bashar Al- Assad și înainte sub taică-su, Siria a fost o țară liniștită, cu tradiții levantine și ștaif occidental.

Noii fani ai lui Trump, apăruți după „noaptea rachetelor”, salută de fapt ceea ce ei speră că este schimbarea la față a liderului de la Casa Albă. Predarea sa în fața „Establishmentului”. Auzindu-l că cere îndepărtarea Assad (care ar însemna implicit islamizarea Siriei), ei speră într-o schimbare la fel de spectaculoasă a lui Trump și față de de musulmanii din America, de imigranți, de homosexuali. O eșuare pe Stânga a acestuia. O transformare a sa într-un fel de Hillary cu cravată roșie.

RIVER

New York Times, fost dușman de moarte, devenit adulator al președintelui după atacul cu rachete Tomahawk, nota ieri cu oarecare îngrijorare că, de vineri încoace, Trump nu a mai scos o vorbuliță despre Assad. Altfel zis, nu a mai cerut plecarea liderului sirian de la putere. Deși continuă să inunde spațiul public cu mesaje pe Twitter, în ultimele zile singura referire a lui Trump la Siria a fost să explice de ce pista bazei aeriene Al-Shayat nu a fost atinsă de rachete, astfel că a doua zi avioanele siriene au putut să-și reia misiunile: „Motivul pentru care în general nu lovești pistele este că sunt ușor, ieftin și rapid de reparat”.

Mesajul, cam tâmpițel, nu face decât să ridice noi semne de întrebare privind această operațiune, în care rușii, informați din vreme de americani, nu au schițat nici un gest. Celebrele lor baterii antiaeriene S-400 – considerate printre cele mai performante din lume - nu au lansat nici măcar o singură contra-rachetă.

Times of Israel oferă două explicații plauzibile pentru inerția rușilor: fie erau conștienți că S-400 nu sunt atât de performante pe cât se laudă ei, și dacă ar fi ratat interceptarea, nu doar că s-ar fi făcut de râs, dar ar fi compromis viitoarele vânzări ale acestor echipamente (printre clienți se numără, de exemplu, Iranul și China); fie au ales să nu reacționeze pentru a nu escalada conflictul.

Times of Israel crede că această a doua variantă este mai plauzibilă, sugerând un „Joc în Doi” între Trump și Putin. Altfel zis, Trump sesizează ocazia excepțională oferită de atacul cu gaz sarin (nu este locul aici să analizăm dacă regimul de la Damasc este cu adevărat autorul său – nu a fost produsă nici o dovadă - sau a fost o operațiune „sub steag fals”, pentru a-l scoate pe Assad din cărți) și lansează represaliile cu rachete, obținând avantajele enumerate la început. La rândul său, Putin se abține să reacționeze pentru a nu escalada situația și a nu rupe toate punțile cu Trump. Mai mult, fostul ofițer KGB a înțeles că un Trump absolvit de acuzațiile de complicitate cu Putin, este un Trump mai liber să colaboreze de-adevăratelea cu Putin, în Siria, dar și în alte zone ale lumii.

Atacul american, limitat la o lovitură chirurgicală, cu pagube minime, poate fi invocat de Putin ca o recunoaștere a capacităților sale de descurajare, pentru a-și păstra nepătat obrazul de actor principal în regiune.

Tăcerea lui Trump din ultimele zile despre soarta lui Assad, evoluția declarațiilor administrației sale, de la „Lucrăm la crearea unei coaliții internaționale pentru îndepărtarea de la putere a lui Assad”, a secretarului de stat Tillerson, în weekend, la mai recenta „Îi cerem lui Assad să înceteze să folosească armele chimice. Altfel, nimic nu s-a schimbat în poziția noastră militară”, a aceluiași Tillerson și „Nu avem de gând să devenim jandarmul lumii. Securitatea noastră națională înainte de toate”, a purtătorului de cuvânt al Casei Albe, Sean Spicer, de luni, sunt grăitoare.

Trump a aruncat pe masă capul lui Assad, pentru că este cea mai mare miză posibilă în Siria. Nu înseamnă însă că va merge până la capăt, forțând o răsturnare a acestuia de la putere cum își doresc noii săi fani, ci doar că se va folosi de amenințare pentru a-și realiza interesele.

Trump are gânduri mari în Siria: o dovedesc cele cinci baze aeriene din nordul țării, în regiunea controlată de kurzi, și intenția de a se retrage de la Incirlîk, pentru a scăpa de șantajul lui Erdogan. Prin politica sa dezastruoasă, Obama i-a pus Siria în mâini lui Putin. În câteva zile, Trump a readus America în joc.