Mai țanțoș decât Badea Cârțan, după ce i-a văzut pe daci pe Columnă, s-a întors Klaus Iohannis de la Roma. «Ne-am opus, și pot să remarc că ne-am opus cu succes, unei Europe cu mai multe viteze. Ați constatat cu toții că până și din discursul liderilor a dispărut sintagma „Europa cu două viteze” sau „Europa cu mai multe viteze” sau „Europa cercurilor concentrice”.»

 

Sesizați vă rog pluralul „ne-am opus”! Pasămite, Iohannis este un erou. El, împreună cu alți câțiva, s-a împotrivit cu dârzenie intenției celor mai puternici lideri ai Uniunii Europene, de a separa Europa ca pe un depozit de marfă, pe sortimente și calități. S-a opus azvârlirii României la periferia continentului.

Cu legitimă satisfacție patriotică, ni-l imaginăm pe bărbatul nostru de stat, înalt și drept ca un Tannenbaum, cu discursul său cuceritor, revărsându-se ca un torent impetuos, de neoprit, peste asistența amuțită: aici acuzând tunător, aici dojenind blajin, explicându-le colegilor săi de destin european ce greșeală fatală sunt pe cale să facă. Ne-o imaginăm pe Angela Merkel, roșie în obraji, băgând capul în pământ, mai rușinată decât atunci când o fluierau flăcăii la nudism. Ni-l imaginăm pe Juncker, cu gura uscată brusc, dând de dușcă borvizul din fața lui și întinzând cu limba ultima picătură peste buzele zdrențuite.

Sublime, înălțătoare imagini! Dar total false. Iohannis ne-a servit o minciună cât el de mare. La summitul din 25 martie de la Roma chiar a fost oficializată Europa cu mai multe viteze. Mărturie stă textul declarației semnate de cei 27 de membri, inclusiv Iohannis. La mijlocul unei poliloghii mai plictisitoare decât documentele unei Plenare a CC al PCR, doldora de lozinci sforăitoare și găunoase precum „unitate europeană”, „valori comune”, „solidaritate”, „vom întări”, „vom reconstrui”, capabile să adoarmă o Sală a Palatului plină cu politruci, se află paragraful-cheie. Iată-l:

„Vom acționa concertat, la nevoie în ritmuri diferite și cu intensitate diferită, avansând totuși în aceeași direcție, cum am făcut-o și în trecut, în conformitate cu tratatele și lăsând ușa deschisă celor care doresc să ni se alăture mai târziu.”

Într-adevăr, sintagma „Europa cu mai multe viteze” a fost lăsată deoparte, pentru a menaja susceptibilitățile esticilor, dar a fost înlocuită de „Europa cu ritmuri diferite”. Care este diferența? Puteau să folosească toată lista de sinonime din DEX, Duden sau Larousse – tempo, cadență, iuțeală etc. - era același lucru.

Drept dovadă, presa internațională nu s-a lăsat înșelată de acest tertip de duzină, învelit în poleială de praline belgiene: de pildă, The Economist vorbește despre „gradene” diferite, asemenea celor de pe stadion, unele mai apropiate de teren, altele mai depărtate, în care sunt împărțite statele membre.

Deutsche Welle, în articolul său cu titlul explicit „Ce înseamnă o Europă cu mai multe viteze pentru țările din Estul și Centrul Europei?” arată avantajele flexibilității mai mari a Uniunii Europene, după Roma. Iar La Libre Belgique scrie fără înconjur că „UE a dat undă verde Europei cu mai multe viteze” și că „În Est, Europa cu mai multe viteze va fi percepută ca o reîntoarcere în anticamera Uniunii”.

În fine, Angela Merkel, într-o conferință de presă după summit, a recunoscut cu gura ei că prin „ritmuri diferite” se înțelege exact ceea ce ne gândeam toți: „O Europă cu mai multe viteze nu înseamnă câtuși de puțin că nu va fi o Europă comună pentru toți”. Și un avion este comun pentru toți pasagerii, dar asta nu înseamnă că nu există Business Class și Economy.

Halucinant este că Iohannis însuși, luat de elanul izbânzii imaginare, explicând cum va funcționa viitoarea Europă, a dat următorul exemplu: „Un alt proiect este cel pe care l-am co-inițiat, proiectul cu un procuror european. Aici, din 27 și-au arătat interesul imediat 19 state. Deci avem iată un nou proiect în care 19 doresc de la început, ceilalți mai evaluează și, dacă doresc, vor avea ușa deschisă să vină în acest proiect.” Asemenea lui Monsieur Jourdain, Iohannis vorbește de viteze diferite fără s-o știe.

Culmea este că viitorul nu-i nici pe departe atât de negru pe cât se chinuie să-l ascundă europeniștii. Dispar unanimitatea și obligativitatea; fiecare țară va fi nevoită să se descurece mai mult prin forțele proprii.

Viitoarea Europă va fi una a lui „Scapă cine poate”. Iată-l de pildă pe Iohannis: prin proiectul „cu un procuror european” pe care l-a „coinițiat” nu urmărește să scape de Kovesi?