Glasul lui Dinu Ianculescu, rostirea sa aristocratică au devenit adevărate repere ale unor emisiuni populare, precum Teleenciclopedia sau Moment poetic. O evocare de Dan Ciachir.

În toamna anului 1976 am început să fac la Televiziune o serie de documentare de 15 minute difuzate în emisiunea Bucureştiul necunoscut. Când l-am terminat pe cel dintâi, am fost întrebat cu ce actor aş dori să înregistrez textul. Am răspuns fără să mă gândesc mult: cu Dinu Ianculescu, nefiind sigur că voi avea şansa colaborării cu el. Aşa încât m-am bucurat când mi s-a spus că va imprima comentariul.

Dinu Ianculescu avea o voce unică, potenţată de o lectură elevată şi o dicţie impecabilă; o voce descoperită la sfârşitul adolescenţei, când, întins în pat în întunericul camerei, îmi plăcea să urmăresc în fiecare sâmbătă seara la televizor Teleenciclopedia, un program cultural cu o ilustraţie muzicală pe  măsură. Glasul actorului era nelipsit din cadrul ei. Ca şi din emisiunea radiofonică de numai cinci minute Moment poetic sau din aceea intitulată Dicţionar de literatură universală. Recita cu eleganţă şi pătrundere, proiectând peste versuri lumina fonică a unui duh solar.

Cu o zi înainte ca primul meu documentar să intre pe post, l-am cunoscut pe Dinu Ianculescu într-unul dintre studiourile de înregistrări de la parterul Televiziunii, unde sosise punctual. Era un bărbat în deplină maturitate, înalt, bine proporţionat, cu ochi vii şi craniu pleşuv, al cărui aspect vestimentar confirma o vorbă a lui G. Călinescu: „La un actor, garderoba este obligaţie profesională”. Avea o politeţe caldă şi era plin de naturaleţe. După ce am făcut cunoştinţă şi am schimbat câteva cuvinte, Dinu Ianculescu a trecut printr-o uşă dincolo de peretele de sticlă transparentă, aşezându-se la o masă deasupra căreia atârna un microfon, întinzând pe suprafaţa ei cele patru sau cinci file de text pentru a evita foşnetele produse de rularea lor. M-am aşezat la rândul meu, cu o copie a comentariului în faţă, urmând să-l întrerup dacă greşea sau pronunţa eronat un cuvânt – ceea ce nu s-a întâmplat nici atunci, nici la înregistrările ulterioare.

La sfârşit am plecat împreună, pe jos, conducându-l până în dreptul blocului în care locuia cu soţia; un imobil interbelic de pe Calea Victoriei, în apropiere de Piaţa Amzei, unde aveam să-l vizitez. A doua zi seara, când s-a difuzat documentarul, textul peste care se aşternea ilustraţia muzicală mi s-a părut mult mai expresiv datorită lecturii lui Dinu Ianculescu.

După o lună ne-am întâlnit din nou în acelaşi studio, apoi în aprilie, iar înainte de Paşte m-a invitat la o plimbare cu maşina; tocmai îşi luase permis de conducere. După ce m-am urcat în automobil, am rămas surprins cât de bine putea să conducă un om care presupuneam că nu pusese mâna pe volan până la vârsta de 50 de ani. „Prima dată când am condus aveam 17 ani – mi-a mărturisit. Luam Buickul tatălui meu şi urcam cu el pe toate străzile Braşovului, alegându-le pe cele mai înclinate. Condusul maşinii, ca şi înotul, nu se uită”, a mai spus. Îi dădeam dreptate întrucât trecusem şi eu printr-o experienţă asemănătoare.

Dinu Ianculescu era născut la Braşov, în familia unui inginer, şi a venit la Bucureşti în ultima clasă de liceu, iar la 19 ani, în 1944, s-a angajat crainic la Radiodifuziune – tot atunci s-a înscris la Conservator –, pentru a fi dat afară câţiva ani mai târziu pe motiv că... vorbeşte ca la Radio Londra. Tinereţea sa a coincis cu perioada Terorii, cum s-au numit cei cinci ani (1948-1953) care au precedat moartea lui Stalin, şi cu primul „dezgheţ” întrerupt de eşecul insurecţiei anticomuniste maghiare din 1956. Ştiam de la alţii că trecuse neîncovoiat prin epoca aceea pe care o evoca detaşat, cu umor şi cu o seninătate slujită de o foarte bună memorie. Frecventase în anii ’50 câteva cenacluri literare particulare sau clandestine, apăruse pe scena Teatrului Naţional, unde era angajat, în roluri episodice, majoritatea în piese sovietice, după ce îi avusese profesori la Conservator pe Alice Voinescu şi pe câţiva mari actori, apucase să vadă, până în 1947, piese abia apărute în Occident, montate pe scenele Bucureştiului... Din discuţiile cu Dinu Ianculescu am început să înţeleg cât de vie fusese, sub raport cultural şi spiritual, perioada de aproape trei ani şi jumătate dintre lovitura de stat de la 23 august 1944 şi abdicarea Regelui Mihai I.

Îl ascultam cu interes întrucât amintirile sale şi judecăţile asupra lor erau ale unui intelectual remarcabil. Vorbea concis, fără patimă, fără ranchiună şi fără falsă pudoare, cum am constatat când mi-a reprodus o epigramă a actorului Ion Manu adresată cronicarului dramatic Radu Popescu: „Tu ne-ai citat fără de jenă/ «În ordinea intrării-n scenă»./ Noi te cităm – eu şi cu Botta –/ În ordinea intrării-n mă-ta”.

Înzestrat cu acea voce de aur pe care ştiuse să o cultive şi să o ferească de manierism, Dinu Ianculescu nu se asculta vorbind şi nici nu îşi scanda propriile versuri. Ca poet, cum ar fi spus Mateiu I. Caragiale, era un orfaur, care cizela rondeluri şi sonete, forme fixe pline de conţinut la el. Versurile sale erau, totodată, reflexul unei nobile conştiinţe româneşti, străine de stridenţă sau tapaj. Când am scris despre lirica sa, am intitulat articolul Un poet al datinei. Era şi un om foarte credincios, legat de Biserică. Am luat parte împreună, în iarna anului 1982, la înscăunarea unui mitropolit, prilej să constat în timpul Liturghiei că avea reflexele unui bun bisericaş.

Cred că în acelaşi an s-a mutat într-un bloc de pe Bulevardul Nicolae Titulescu, unde îşi aranjase cărţile într-o bibliotecă cu rafturi din scândură geluită de brad. Avea acum o casă nouă, mai spaţioasă şi mai luminoasă decât apartamentul din Calea Victoriei, însă viaţa începea să se degradeze şi, deopotrivă cu excesele Ocârmuirii, îl agasa directorul teatrului la care era angajat, astfel încât în 1985 s-a pensionat şi a emigrat în Germania Occidentală, stabilindu-se întâi la Darmstadt, oraşul lui Keyserling, iar apoi la Frankfurt.

Dinu Ianculescu şi Mariana Mihuţ în filmul „Fructe de pădure” de Alexandru Tatos (1983)

L-am revăzut la puţină vreme după prăbuşirea regimului pe care îl detestase din adâncul sufletului. Venea des în ţară. Împlinise 90 de ani în 2015, când ne-am întâlnit ultima oară la Bucureşti. Poşta Română tocmai îi adusese un binemeritat prinos, punând în circulaţie o emisiune de plicuri cu timbru de un leu, cu numele şi fotografia sa şi cu menţiunea Mari voci ale Radioului românesc. Cu toată vârsta înaintată, glasul nu i se schimbase şi nici scrisul limpede şi rotund. Ultimul său telefon l-am primit toamna trecută, când mi-a spus că are o tumoare la o coardă vocală. Apoi am aflat că s-a stins din viaţă pe 7 februarie 2017, cu puţin înainte să împlinească 92 de ani.