Am visat și eu. Acum, treaz fiind, nu știu dacă viața e vis (Calderon de la Barca), nu știu dacă realitatea e făcută din materia visului (Shakespeare) și nici nu sînt sigur că orice privire în afara sinelui este vis, în vreme ce orice privire în interior este deșteptare (Jung). Se spun atîtea despre vis!
Cît de imprecis poate fi visul, dacă pînă și riguroasa gramatică acceptă, în cazul său, două forme de plural: vise și visuri! DEX (2009), primul care acceptă ambele variante de plural, introduce și o oarecare regulă: vise este pluralul acceptat pentru orice ține de oniric, visuri este pluralul corect pentru orice semnifică dorință, speranță, plan. Înainte să adormi, corect e să ți se spună „vise plăcute”, dar înainte să trăiești corect este să ți se ureze „visuri împlinite”. La singular, însă, visul rămîne ceva ambiguu. Semnifică deopotrivă un produs al inconștientului (ca în „am visat o apă neagră din care sărea un șarpe cu cinci capete care vroia să mă muște”), dar și un produs al rațiunii și al voinței diurne (ca în „visez să devin președintele României”). Respect mica regulă și spun că impactul viselor asupra vieții noastre este foarte important. Poate chiar mai important decît cel a visurilor. Granița dintre vise și visuri este bine marcată, dar nu este impenetrabilă. Deosebirea dintre somn și veghe este enormă, dar există ceva ce comun celor două stări diferite precum diferă ziua de noapte. Ceea ce leagă visele de visuri este visarea…
Într-o scurtă schiță, se pot desprinde cîteva direcții mari de considerare a visului în cultura lumii. Întîi, visul este un fel de oracol – bine interpretat ne spune ce ni se va întîmpla. Apoi, este teritoriul întîlnirii între două lumi care, fizic, nu se pot întîlni niciodată, este un „no man’s land”, un spațiu neutru din punct de vedere ontologic în care Dumnezeu vorbește omului. În fine, visul este un fel de labirint infinit, în care nu funcționează nici o lege pămînteană (ca, de pildă, gravitația) și umană (ca, de pildă, interzicerea anumitor apropieri sexual). Spațiul fără de legi, cu alte cuvinte. Visul mai poate fi și altceva, însă. De pildă, numitorul comun al speciei noastre, sonda spre „inconștientul colectiv”, în termenii lui Jung. Sau un pur fenomen al psihismului individual, atît de intim și de personal, încît e imposibil să fie accesat și de alții, cum credea Freud. Și asupra valorii visului există păreri diferite. Cultura budistă, de pildă, îl ascultă cu atenție. În înșiruirea de iluzii și reîncarnări din care sufletul trebuie să scape, visul este un veritabil ghid - printre vălurile cu care ne înconjoară maya , visul este un reper sigur, o busolă interioară. Cultura creștină este ceva mai prudentă. Chiar dacă istoria sacră a Bibliei este plină de momente onirice în care Dumnezeu a vorbit aleșilor Săi, nu se uită că visul poate fi înșelător. Marii creștini, siguri pe propria lor duhovnicie, nu ezită să își împărtășească și să-și explice visele. Marii teologi, însă, stăpîni pe cunoaștere dar nesiguri în trăire, au o reticență să-și dezvăluie visele. Am citit recent un interviu cu Papa Emerit Benedict al XVI-lea și am rămas impresionat de refuzul său de a dezvălui visele, tocmai pentru că nu știe cum să le interpreteze. Mi-am spus: dacă un om atît de învățat și atît de îmbisericit precum Benedict al XVI-lea nu cutează să facă din propriile vise prilej de predică sau de sfat, cum să o facă cineva ca mine, bietul de mine, care nu știe aproape nimic în privința asta. Tocmai de aceea, arhimandritul Ilie Cleopa recomanda, pur și simplu, să nu luăm visele în seamă pentru că e atît de greu de făcut diferența între visele care vin de la Dumnezeu și cele care vin de la Diavol, încît e mai înțelept să le ignorăm pe toate. În ce-i privește, ateii consideră visele drept un fel de controsiuni ale imaginației necenzurate, în direct legătură cu o eventuală cină abundentă, cu abuzul de alcool ori cu temperatura mediului în care se doarme.
Poate că impactul cel mai puternic al visului asupra omului se resimte în pictura suprarealistă. Totul a pornit de la răvășitoarea carte a lui Freud, „Interpretarea viselor”, din 1899. Inițial, vînzarea cărții a fost un dezastru pentru editor. Faima cărții a crescut, însă, încet-încet. Astăzi, este dificil să găsești o altă carte care să fi influențat mai puternic civilizația euro-americană a secolului al XX-lea. Sigur că interpretarea viselor este o îndeletnicire veche de cînd lumea. Freud, însă, credea că visele exprimă exclusiv fenomene psihice. De fapt, în paradigma freudiană, visul este calea regală spre inconștient, prin vis putem pătrunde în adîncurile omenești. Mai pe românește, spune-mi ce visezi ca să-ți spun ce zace-n tine. Imediat, această idee a prins la oamenii care, la începutul veacului trecut, căutau furibund adevărurile ce li se părea că sînt ascunse de societatea în care trăiau. Entuziasmul pentru teoria freudiană asupra visului ca o cale spre un adevăr lăuntric, individual și nealterat de rațiune ori de morală, este imposibil de descris în intensitatea și în consecințele sale într-un biet articol de ziar. Suprarealismul este doar una dintre consecințele acestei idei a doctorului Freud. Poate că nu cea mai importantă, dar una dintre cele mai stridente, în orice caz.
Suprarealismul a fost, mai întîi, în cuvinte. Apollinaire este socotit primul suprarealist „cu acte” după cum se zice, deși, încă înaintea lui, contele de Lautréamont sau Jarry scriau și ei în același dicteu eliberat de logică. Nu, însă, „ca în vis”. Sigur, André Breton a fost sacerdotul care a oficiat acest cult bizar căruia i s-au alăturat, fermecați, cohorte de literați de toată mîna.
Însă, suprarealismul s-a exprimat decisiv în pictură. Victoria suprarealismului a fost, mai ales, vizuală. Dali, Delvaux, Max Ernst, De Chirico înaintea tuturor, dar și Magritte, Miró ori Brauner sînt doar cîteva dintre cele mai mari nume din acest trib foarte numerous și efervescent. Aș zice că era firesc ca pictura să fie modul privilegiat de expresie al suprarealismului, pentru că imaginarul onoric este, înainte de orice, vizual. Visul mai întîi se vede – visarea este o viziune. Imaginația neîngrădită galopează în imagini. Cuvintele sînt contrîngătoare, iar visul tocmai de constrîngeri scapă.
În România, suprarealismul a produs, interesant, mai ales literatură. În general, cultura română pare a fi mai degrabă o cultură a vorbelor și mai puțin a imaginilor ori a sunetelor. La noi, vorbele meșteșugite înving orice altă realizare într-o imaginară competiție a persuasiunii publicului. În afară de Victor Brauner, nici un artist plastic român nu intră în prima ligă a suprarealiștilor. Poeții, însă, fac performanță pe acest culoar:
Gellu Naum, Gherasim Luca, Ștefan Baciu, Geo Bogza în tinerețe și Virgil Teodorescu, pînă să eșueze rușinos în realismul socialist. Pe cînd suprarealismul atingea maximul său în lume (anii 1940 - 1960), la noi conjunctura istorică sugruma și visele și visurile. Totuși, primii suprarealiști români au pus o sămînță roditoare în cîmpul literelor românești, căci din ei se va ivi „onirismul” fabulosului Leonid Dimov (după gustul meu, un poet cel puțin la fel de important ca Nichita Stănescu) și al multor altora. Istoricii literaturii noastre pun produsul cultural al faimosului grup oniric stîrnit la jumătatea anilor 1960 în fostul cenaclu „Luceafărul” mai degrabă în tradiția romantismului german decît a suprarealismului. Distincția, deși fragilă, este vizibilă, căci visul romanticilor era o experiență a ființei morale despovărată de convenții sociale, în vreme ce visul suprarealiștilor este o eliberare psihică ce presupune inclusiv despovărarea de convențiile morale. Dar asta este, totuși, o discuție scolastică. Indiferent de unde vin, autorii aceștia au influențat mai toate vîrfurile literaturii noastre din anii 1970 încoace, dacă nu cumva au fost ei înșiși asemenea vîrfuri. De pildă, mi se pare că splendidul prestigiu pe care visul îl are în literatura lui Mircea Cărtărescu, de la ei vine.
Recomandările noastre
