Lumea Occidentală, alienată de Corectitudinea Politică, se află în cea mai gravă criză morală din epoca modernă, iar elanul sinucigaș crește de la o zi la alta.

Filosoful francez Philippe Bénéton, autorul recent lansatei lucrări „Le déreglement moral de l’Occident”, a acordat un interviu excepțional pentru Le Figaro, în care face apel la un echilibru între libertate și „înrădăcinare”.

- Cum vă explicați criza democrațiilor liberale pe care o traversăm? Are ea legătură cu ceea ce numiți „deriva morală a Occidentului”?

- Cred că da. Primul motiv este acesta: gândirea dominantă nu recunoaște în fond decât două categorii legitime de ființe umane – umanitatea și individul. Deci societatea politică nu va putea să se sprijine pe ceea ce este comun tuturor membrilor săi: moravurile, istoria, referințele. Dimpotrivă, diversitatea este o bogăție, cum nu încetează sau nu încetau să spună președintele Obama, premierul Trudeau și atâția alții. Însă cu cât diversitatea se extinde, cu atât se diminuează ceea ce oamenii au în comun.

Atunci cum să facem în așa fel încât oamenii, care la limită nu împart nimic altceva decât o libertate egală, să fie de acord să trăiască în pace și să conlucreze unii cu alții?

Răspunsul elaborat în epoca modernă și radicalizat de epoca contemporană este acesta: de vreme ce trebuie să renunțăm la orice pact privind regulile vieții, trebuie să mizăm pe regulile jocului. Democrația liberală capătă atunci un sens nou, ea devine un simplu automatism, se definește doar prin proceduri.

Multiculturalismul presupune că toată lumea se poate înțelege cu toată lumea, acordul asupra regulilor jocului este suficient. Chiar toată lumea? Priviți la sârbi și la croați, la israelieni și palestinieni, la flamanzi și la valoni, la greci și la turci, la hinduși și la musulmani.

Luați exemplul dat de Uniunea Europeană, așa cum este ea gândită la Bruxelles din anii 2000 până azi: ceea ce îi unește pe europeni sunt doar regulile care implică drepturile omului și principiul sacrosanct al „concurenței libere și nealterate”. Pentru restul, care înseamnă o întreagă generație comună, se face tabula rasa.

Europa are vocație să devină o Europă a indivizilor, vrea să se deschidă înspre toate zările. Însă popoarele se opun.

Pe de altă parte, într-o lume în care domnesc procedurile și virtuțile se estompează (în favoarea relativismului valorilor), actorii simt că au mai puține obligații.

Criza morală afectează politica, așa cum afectează presa, economia, științele sau pseudo-ștințele, relațiile cotidiene. Fără îndoială, unii jurnaliști fac pe profesorii de morală politică, însă cine îi controlează pe jurnaliști?

 

- În cartea dvs, criticați ceea ce numiți „morala de contrabandă”. Ce înțelegeți prin asta?

- Ideea principală este aceasta: de o parte, modernitatea noastră târzie se laudă cu o eliberare morală: fiecare cu valorile lui, fiecare individ este suveran, trăiască libertatea, jos vechea ordine morală!

Însă, de partea cealaltă, maniera ține cu tot dinadinsul să definească cum e bine și cum e rău să trăiești și să gândești.

Cu toții suntem nevinovați, fără îndoială, cu excepția celor vinovați. Păcatul nu a dispărut, a fost deplasat. De acum, „Răul” este clar circumscris, se concentrează, se restrânge, se regăsește integral în atentatele la libertate egală, adică în diversele forme ce pot fi „păcatele” discriminării sau intoleranței.

Mai precis, „Răul” este întruchipat în cuvintele sau actele - condamnate pe drept sau pe nedrept - de rasism, sexism, elitism, xenofobie, „homofobie” sau orice altă atitudine considerată ca ofensatoare sau condamnatorie.

Aceste noi reguli ne îndreaptă spre o nouă diviziune morală a umanității: de o parte reprezentanții noii lumi, heralzii unei societăți deschise și avansate, progresiștii, moderniștii, feministele... de cealaltă parte, retrograzii lumii vechi, partizanii unei societăți închise sau tribale, prizonierii vechii ordini morale, conservatorii sau ultra-conservatorii, reacționarii, populiștii, xenofobii sau chiar mai rău, pe scurt prietenii și dușmanii libertății.

Această viziune maniheistă este evident că nu favorizează libertatea.

 

- Denunțați o opinie dominantă care mizează pe intimidare și refuză orice discuție autentică. Cum definiți această opinie dominantă și cum acționează această discriminare?

- Prin opinie dominantă trebuie să înțelegem opinia convenabilă social, cea pe care o putem exprima în public fără să fim nevoiți să o justificăm și fără să riscăm să fim prost văzuți. Dacă Cutare declară pe televizor: „Populismul este unul dintre cele mai mari pericole ale timpurilor noastre” este aproape sigur că nimeni nu-l va întrerupe, nu-l va întreba ce vrea să spună. Dacă, în schimb, declară: „Populismul este un cuvânt neclar și prost definit, inventat de Importanți pentru a da de înțeles, prin conotația sa peiorativă, că nu este bine să-i critici pe Importanți”, probabilitatea este mare să se exprime dubii la adresa intențiilor sale: ce vreți să spuneți? Nu cumva sunteți chiar dvs populist sau reacționar etc?

Opinia „cum-se-cuvine” funcționează în bună măsură după acest principiu: nu discutați niciodată, acuzați!

Epoca noastră, care denunță atât de sever „morala” nu încetează să moralizeze. Punerea în discuție a unor persoane înlocuiește punerea în discuție a ideilor.  La limită, ajunge un cuvânt pentru a discredita adversarul: X a derapat, Y este vinovat de deviere, rămâneți încremeniți în stereotipuri, cădeți în homofobie, aceste afirmații sunt grețoase, acest text face jocurile conservatorismului...

Cel în cauză nu are decât o singură cale de salvare: să recuze această retorică de trișor. Dacă nu este dispus sau dotat cu argumentele necesare pentru a o face, atunci este prizonier: din ce tabără faci parte? Gata atunci cu dezbaterea de fond: există un acuzator și un acuzat, un tribunal și un inculpat. Această retorică are o putere remarcabilă, ea blochează, intimidează, tinde să reducă adversarii sau reticențele la tăcere. În consecință, de o parte este elanul, de cealaltă se află timiditatea.

O altă armă la fel de redutabilă este deriziunea: nu sta la discuții, ironizează, împinge totul în ridicol! Desenele satirice joacă acest rol (au câștigat, dacă pot spune așa, în agresivitate și răutate), iar pe calea undelor - cronicarii umoriști, care, cel mai adesea, trag tot timpul într-o singură direcție.

În Franța, un canal TV (Canal+) și-a făcut o obișnuiță din această practică. Când un invitat gândește greșit, a devenit uzual ca împotriva sa să se organizeze o ambuscadă.

Această opinie, astăzi dominantă, câștigă continuu în putere și se tot radicalizează de la apariția sa, în 1960. Promotorii săi sunt minoritățile active, oamenii din avangardă, ale căror acțiuni dispersate merg fundamental în același sens și ale căror efecte nu au nici o legătură cu numărul, deoarece presa și le pasează complezent ca pe o ștafetă.

Persoanele din avangardă sunt un grup amestecat. Filosoful radical, sociologul critic, activistul pentru drepturile omului, feminista militantă, jurnalistul drept-gânditor, judecătorul partizan... nu constituie o clasă sau o castă ci formează ceva ca un fel de „partid” informal și fragmentat. Un „partid” puternic care ne spune cum trebuie să gândim, sub amenințarea de a fi plasați în tabăra răilor.

 

- Feminismul este una dintre țintele dvs, îl condamnați în bloc?

- Distinguo: feminismul care militează pentru egalitatea în drepturi este perfect rezonabil. Cea ce este condamnabil este feminismul radical, care, în acord cu spiritul timpului, tinde să despoaie natura pentru a umple coșul dorinței. Aceste feminism care neagă realitățile ce sar în ochi duce de facto la rezultate contrare intențiilor pe care le afișează. De vreme ce femeile sunt în toate sau aproape în toate asemănătoare cu bărbații, atunci ele nu merită o atenție deosebită.

Identitatea fictivă între sexe anulează scrupulele și cutumele ce obturau spiritul prădător al masculilor. Camaraderia sexuală sau comerțul trupurilor devin ceva nevinovat, sunt prezentate ca o eliberare. În fapt, această identitate între sexe satisface o imemorială aspirație masculină și se exercită pe un fond de brutalitate.

 

- Libertățile individuale și drepturile omului sunt suficiente pentru a rezista în fața amenințării islamice?

- Cred efectiv că lumea noastră occidentală este vulnerabilă din cauza crizei morale care a adus noua „morală”. Unul din efectele cele mai frapante ale acestei crize este că mulți tineri, dar și adulți, rătăcesc în căutarea proprilui eu, sau, vorbind în limbajul de azi, trec printr-o criză de identitate.

Cine ești? La această întrebare, un om de altădată nu avea nici o problemă să răspundă: sunt François M, fiul lui Jacques M și Suzanne D, soțul lui Jeanne D, tată a doi copii, născut în Normandia, cetățean francez, de religie catolică (sau protestantă sau iudaică)... Dar ce ar trebui să răspundă un om astăzi, dacă se conformează spiritului vremurilor sale? Cine sunt? Dar sunt Eu, o ființă care se face singură și care nu datorează nimănui nimic... Dar ce este acest Eu inefabil? De ce să te mai agăți când rolurile tradiționale (de fiu, de tată, de soț...) și-au pierdut semnificația? Cui să te dedici, să te dăruiești, când totul costă? Ce mai merită respectat, când grosolănia și vulgaritatea abundă pe ecrane? Ce trebuie să le opunem fanaticilor Islamului care denunță acest Occident care nu este decât desfrâu și slăbiciune, care exhibă trupuri în călduri și nu vede nimic pentru care să-și riște viața?

 

- Sunteți un nostalgic al Vechiului Regim și al puterii Bisericii?

- Aș fi tentat să răspund: iată o întrebare care vizează intențiile sau sentimentele mele, și care deci deturnează singurea problemă care contează – interpretarea propusă este justă sau nu?

Dar de vreme ce suntem între oameni de bună credință, voi adăuga acestea: nu am astfel de nostalgii, mă definesc ca un liberal-conservator, în genul lui Tocqueville. Liberal, deoarece mă raliez primelor principii moderne (egalitatea drepturilor și libertăților publice), conservator, pentru că doresc să păstrăm în sânul lumii moderne înrădăcinarea, atașamentul, calitățile morale și spirituale. Idealul liberal-conservator este acesta: libertatea și bunele moravuri.