Tatăl meu, Alexandru Ştefănescu (1920–2001), ale cărui prenume şi nume le port şi eu, s-a născut şi a copilărit la Herţa. Când mica şi pitoreasca aşezare a lui Gh. Asachi şi a lui B. Fundoianu a fost trecută, în mod abuziv, sub jurisdicţie sovietică, el s-a refugiat în România şi, drept urmare, zeci de ani la rând după aceea nu şi-a putut vedea părinţii. S-a organizat doar, la un moment dat, o revedere de la distanţă (episod intrat în mitologia familiei noastre) între tatăl meu, plasat pe malul drept al Prutului, şi tatăl tatălui meu, venit (la o dată şi o oră stabilite prin scrisori) pe malul stâng.

Tata m-a luat și pe mine la acea stranie întâlnire (eram elev de liceu). Bătea un vânt puternic şi cei doi nu şi-au putut auzi prea bine vocile, dar şi-au făcut semne de recunoaştere cu mâinile.

Înainte de a muri, tata ne-a rugat - pe mine, pe sora mea şi pe fratele meu - să-l incinerăm şi să-i aruncăm cenuşa în Prut. I-am îndeplinit această ultimă dorinţă, găsind înţelegere la grănicerii români, care i-au convins pe cei de peste Prut să nu ne someze şi să nu tragă, din cauza cine ştie cărei năzăriri, în noi.

Dar nu vreau să întunec aceste pagini mai degrabă amuzante cu amintiri triste. Lista, structurată naiv-lexicografic, de jocuri şi jucării, reprodusă în continuare, a fost alcătuită – şi mi-a fost încredinţată - de tatăl meu în ultimii săi ani de viaţă. Darul m-a încântat, făcându-mă să-mi imaginez reveriile în care aluneca, atunci când devenea absent, bărbatul de optzeci de ani, atât de drag mie. Este vorba de jocuri şi jucării din anii ’20 ai secolului trecut, din Herţa. Public textul cu speranţa că va interesa pe vreun etnograf şi, mai ales, că îi va emoţiona pe acei cititori care au nostalgia perioadei dintre cele două războaie mondiale.

A BATE CERCUL. Cercuri, de fier sau de lemn, de la putini, butoaie, antale, erau date de copii de-a dura pe stradă, cu ajutorul unui băţ cu care le loveau ori de câte ori îşi încetineau rostogolirea. Se organizau şi concursuri: cine ajunge mai repede la capătul străzii fără ca mersul cercului să se întrerupă.

ACROBAŢIE. Într-o livadă (pomăt) cu pomi apropiaţi, se trecea, prin salturi, dintr-un pom în altul. Ideea era să treci astfel prin toţi pomii. Când îţi luai avânt, zvâcnind din picioare şi întinzând mâinile înainte, pentru a te agăţa de o creangă dintr-un pom apropiat, aveai senzaţia că zbori.

ARC. Un băţ fără noduri, de grosimea degetului mare, lung de o jumătate de metru până la un metru, tăiat dintr-un alun sau dintr-o salcie, era crestat la ambele capete şi arcuit până lua forma unui semicerc. În acel moment era legată, folosindu-se crestăturile, o sfoară rezistentă de cele două capete ale băţului, care, tinzând să se îndrepte, o întindea la maximum. Săgeţile se făceau din trestie sau din beţe mai subţiri şi erau foarte lungi pentru ca atunci când se întindea coarda să nu iasă din cadrul arcului. În vârful săgeţilor se fixau cuie care să le dea greutate şi care să se înfigă în copacii luaţi drept ţinte.

ARICI. Când găseau un arici viu, copiii îl închideau într-un ocol, improvizat de ei din pietre, lemne, bucăţi de pământ. Apoi plecau acasă şi lăsau să treacă o noapte, ştiind, din poveşti, că, în timpul nopţii, mama ariciului va veni să-l elibereze, folosind „iarba fiarelor”. Ariciul, bineînţeles, evada într-un fel sau altul. Iar a doua zi, constatându-i absenţa, copiii credeau că totul s-a întâmplau ca în poveste şi căutau „iarba fiarelor” folosită de aricioaică.

ARUNCĂRI (I). Când se curăţa o fântână şi se scotea la suprafaţă pământ galben lipicios (argilă) sau când femeile preparau lut pentru lipirea pereţilor unde apăreau crăpături, copiii făceau câte un cocoloş din această „plastilină”, îl lipeau în vârful unui băţ lung şi mlădios şi, cu un zvâcnet, îl aruncau la distanţe mari.

ARUNCĂRI (II). Se despica un băţ la un capăt şi se introducea forţat în despicătură o piatră. Apoi, cu o mişcare ca de undiţă, piatra era aruncată în depărtări.

ARUNCĂRI (III). O sfoară de tutun (se numea aşa pentru că era folosită la împachetarea tutunului), asemănătoare cu aceea care se foloseşte la tapiţerie, în lungime de aproximativ un metru şi jumătate, era îndoită astfel încât să prindă în îndoitură o piatră. Apoi, ţinută de ambele capete, sfoara era învârtită în jurul capului, cu putere, iar la un moment dat copilul dădea drumul la unul dintre capetele sforii şi lăsa piatra să urce în văzduh.

ARUNCĂRI (IV). Bricege cu plăsele de metal, în formă de peşte, deschise, cu lame bine ascuţite, erau aruncate către o scândură verticală; aruncarea era considerată reuşită dacă briceagul se înfigea destul de adânc, ca să nu cadă.

APROPIERE. Doi copii, fiecare cu câte o monedă, aşezaţi faţă în faţă la o masă sau pe podea, îşi propulsau alternativ monedele, cu câte un bobârnac. Câştiga cel care reuşea să-şi plaseze moneda la mai puţin de o palmă de a celuilalt. Era avantajat, bineînţeles, cel care avea palma mai mare. În loc de monedă putea fi folosit şi un nasture de metal.

AVION. Confecţionat din hârtie, prin îndoiri succesive ingenioase, era aruncat în văzduh şi zbura lin, în cercuri din ce în ce mai joase. După ce ateriza, era aruncat din nou în aer, operaţia repetându-se până când copilul se plictisea.

BABA-OARBA. Un copil, legat la ochi, trebuia să-l prindă pe alt copil, dintre cei care alergau şi scoteau ţipete de recunoaştere în jurul lui. Cel prins era la rândul lui legat la ochi.

BALOANE DE SĂPUN. Se dizolva săpun în apă şi se înmuia în soluţia astfel obţinută capătul unui pai sau al unei ţevi subţiri de hârtie. Apoi, suflându-se în celălalt capăt, se lansau în aer balonaşe uşoare, lent-plutitoare, cu irizaţii de curcubeu.

BANI DE METAL. Erau loviţi de un zid şi se rostogoleau pe pământ. Când unul reuşea să se suprapună, fie şi cu un milimetru, peste unul aflat deja pe pământ, toţi banii adunaţi între timp pe jos reveneau copilului care reuşise lovitura.

BARCĂ. Era confecţionată, ca şi avionul, tot din hârtie (de obicei ditr-o foaie de caiet) şi aşezată să plutească pe bălţile formate după ploaie.

BĂBUŞCĂ. Se desena prin zgâriere pe pământul neted sau cu creta pe caldarâm o figură formată dintr-un pătrat, apoi două, iar unul, iar două, apoi încă unul şi un cerc, în care unul dintre participanţii la joc trebuia să arunce o pietricică şi să ajungă la ea sărind într-un picior şi trecând prin fiecare pătrat; după aceea trebuia să o conducă înapoi, în acelaşi mod. Dacă reuşea, închidea o băbuşcă (o căsuţă) cu iniţiala numelui său, iar adversarul său, când îşi făcea la rândul lui turneul cu pietricica, sărind întrun picior, trebuia să evite băbuşca ocupată. Câştiga cel care izbutea să închidă mai multe băbuşti. Jocul seamănă cu şotronul.

BĂTAIE CU ZĂPADĂ. Copiii se împărţeau în două tabere şi, azezându-se la o anumită distanţă, faţă în faţă, aruncau bulgări de zăpadă unii în alţii. Câştigau cei care doborau mai mulţi adversari.

 BÂZA. Un copil stătea cu o mână întinsă la spate; se apropiau de el mai mulţi şi, ca să îl deruteze, bâzâiau toţi, în timp ce unul dintre ei îl lovea repede peste palmă cu palma. Dacă ghicea cine anume îl lovise, copilul care fusese bâză era înlocuit de cel identificat de el.

BICI. Din fuior de cânepă sau din şuviţe de piele se făcea un bici lung, care era colorat cu zeamă de boz. Plesnind cu el în aer, copiii făceau să se aud o pocnitură puternică, ca de trăznet, ceea ce îi amuza.

BOCÂNA (ARŞICE). Când era tăiat un miel, un os de la încheietura genunchiului, cu patru laturi, curăţat şi lustruit, era folosit ca un zar. O faţă era numită primar, alta judecător, alta om bun şi alta hoţ. După aruncare, fiecare dintre cei patru participanţi la joc devenea ceea ce scria pe latura dinspre el. Omul bun reclama, primarul şi judecătorul stabileau pedeapsa, iar hoţul o îndeplinea.