Prima reacţie pe care oricine ar avea-o e să atingă ţesătura curcubeului. „Exact aşa a făcut şi prinţul Charles”, când l-a avut oaspete al covoarelor ei, spune Rozica Măldărăşeanu

Culorile aleargă pe drumul lânii spre cele mai neaşteptate forme. Ale cerului, florilor, pământului, stelelor, animalelor şi păsărilor. Povestiri. „Fiecare spune ceva în felul său”, vorbeşte cu har cea care se recomandă desenator. De vise, i s-a zis nu o dată. Nuanțele au la bază numai extracte vegetale, mă asigură. Nu se face nimic la maşină. Ghergheful e unica sa bază de lucru.

Admirată de Charles

Înalta faţă regală i-a admirat munca într-un târg meşteşugăresc, cu câţiva ani în urmă. Cea care frapează cel mai mult e carpeta cu petale ieşind în relief, invitându-te la cules de miresme.

„Exact spre modelul acela s-a dus şi prinţul. A fost de-a dreptul încântat!”, este amintirea unuia dintre acele momente de care ai nevoie, ca de o încurajare, înainte să mergi mai departe.

Rozica a mers în căutarea potențialilor clienți în toată lumea

„De urzeală nu te laşi niciodată”

Pe chipul Rozicăi tresare o umbră. Continuarea naraţiunii înseamnă pentru ea că în spatele frumuseţii n-a fost doar speranţa. Ci şi lupta. Şi dezămagirile. De mai bine de 20 de ani încoace. Suişurile şi coborâşurile unui meşteşug. A salvat cât a putut. E greu pentru cel care o ascultă să-i înţeleagă de prima oară frământările. Amintirea sa de căpătâi e a buncii. De la ea a învăţat, de copiliţă, să ţeasă. Pe buna o chema Zoe Niţulescu.

„De urzeală nu te laşi niciodată, dacă ai apucat să-i simţi arsura în buricele degetelor. De tine însuţi nu poţi să fugi”, e un crez exprimat atât de firesc.

Din Vălenii de Munte se trage. E urbea pe care nu a părăsit-o niciodată. „Temelia mea”.

A luat-o înaintea vremurilor

A lucrat mai întâi, timp de zece ani, din 1982, la o întreprindere cu profilul lânoaselor odoare. După care a decis să meargă pe propriile-i picioare. Simţise că bate oarece vânt rece, al destrămării.

Industria românească, în general, fusese caracterizată drept „un morman de fiare vechi”, aşa că numai cine nu dorea n-ar fi înţeles...

„Eu să pictez, alte femei să ţeasă, una să brodeze”, în baza unor proiecte de mică serie, iată planul ei iniţial.

A nu se interpreta în sensul tablourilor. Deşi a realizat şi aşa ceva. Însă în cazul de faţă e vorba de un fel de proiect, trecut mai apoi în spaţiul războiului de ţesut.

Zece gherghefuri

Strânsese ceva bani, inclusiv din picturile propriu-zise. În 1992 apare un anunţ. Fostul penitenciar de femei de la Mislea scoate la vânzare zece gherghefuri de mari dimensiuni.

„Erau din ţeavă sudată, verticale”, îşi aminteşte cum le privea, singură. Alţii nu se grăbiseră spre o atare ofertă. „Am vrut să cumpăr două”. Gazdele, în schimb, auzind cu ce se ocupă, o îmboldesc să le ia pe toate. Adică ceva de genul „ia-le dumneata, că altfel ajung la gunoi”. Aşa a făcut în cele din urmă. Aproape că i le-au pus în braţe pentru vreo 2.000 de lei. Face socoteala şi cam asta e valoarea de azi a banilor de atunci.

Produsele se bazează exclusiv pe lucrul manual

Ascensiune fulminantă

Primele sale angajate au fost patru femei în puterea vârstei. Le cunoştea demult pentru îndemânarea lor. În următorii cinci ani califică, luând apoi sub contract de muncă, încă 25 de doamne şi domnişoare.

Vine 1997. Întreprinderea statului, cea din Văleni, unde lucrase şi Rozica, îşi închide porţile.

Cele 75 de ţesătorese de aici nu rămân pe drumuri nici măcar o zi. Toate vin spre noul colac de salvare al meşteşugului autohton.

„Am ajuns la 180 de angajate până în 2001”, o ascensiune cu adevărat fulminantă, dar care avea un solid fundament. Într-o hală a defunctei fabrici închiriază 750 de metri pătraţi, amenajând- şi imensul atelier. „Am închiriat spaţiul cu tot cu gherghefele rămase acolo”.

Paralele. Inegale…

Covoarele prahovencelor zburau de mama focului în perioada aceea. Spre Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. Destinaţiile principale, pentru că lista destinatarilor era cu mult mai lungă. În propria ei ţară asista însă la un paradox. Deşi calitatea produselor românesti din acest domeniu era cunoscută pe întregul mapamond, ramura de profil e pusă la pământ, fără milă. Doamna Măldărăşeanu se referă la marile filaturi din Alba, Curtea de Argeş, Suceava, Constanţa, Ilfov. „Am văzut utilaje tăiate, deşi multe erau aproape noi. Unele aveau inscripţii germane pe ele”. Locurile acelea se retehnologizaseră nu demult, era cât se poate de clar în accepţiunea sa.

 Opt tone de lână

Cumpără cât mai multă, de-a lungul anilor. Măcar ea să nu se piardă. „Era de o calitate excepţională!”, rezultat al unei riguroase selecţii care exista şi la noi, odată. Încă mai are pe stoc, şi la ora actuală, opt tone de materie primă carpatină, dacă i se poate spune aşa. Cantitatea asta îi ajunge pentru următorii zece ani.

Covaoarele sunt semnate atât de cel acare le-a proiectat cât și cel care le-a executat

Spre cele mai mari târguri din lume

Are nevoie de clienţi. Pentru asta trebuie să pleci la drum. Să fii văzut, cu tot cu ceea ce realizezi, la cele mai mari târguri de covoare din lume.

Întâiul pe listă e cel din Hanovra, în fiecare ianuarie. „Acolo vin mii de producători de pe toate continentele”. Alt eveniment de amploare este la Paris.

Şi-a dat seama, din propria experienţă, că cine lipseşte, fizic, de la asemenea manifestări, cu tot cu standul încărcat cu produsele sale, înseamnă că nu există.

„Contractele se obţin când stai cu potenţialul client faţă în faţă. El vrea să ştie cine eşti, ce faci, ce concepţie artistică ai despre produsul tău, cum îl prezinţi”, e definiţia de lucru a celei care nu pune cea mare bază pe Internet.

A semnat, între multe altele, o înţelegere pe şase ani cu un lanţ englezesc de hoteluri.

Invazia chinezilor pune totul la pământ

Firul s-a rupt odată cu invazia chinezăriilor. Îşi aminteşte că era la expoziţia din Germania, în 2013, când vin la ea nişte samsari. O întreabă pe româncă despre preţul pe metrul pătrat al ţesăturilor ei. „Leam spus 150 de euro”.

Băieţii încep să râdă. Ea se miră. Nu înţelege. Ei îi zic că la standul chinezilor tariful e de 15 euro. Pentru aceeaşi unitate de măsură. Covoarele lor seamănă cu ale ei. „Nu mi-a venit să cred!”.

Merge şi ea la pavilionul acela. Se convinge că aşa era. Vrea să le înţeleagă manevra.

„Cumpăr acum un covor de la voi”. Asiaticii o refuză. Unica lor procedură e să dai comandă şi pachetul îţi va sosi tocmai de la Shanghai.

În momentul de faţă, din cauza felului în care a evoluat piaţa, prahoveanca noastră s-a întors la conceptul pe baza căruia plecase în 1992, al atelierului care produce la scară mică. Românii preferă căldura ansamblurilor calde, amintind de specificul ţării lor. Străinii, în schimb, caută nuanţele reci, ţipătoare.

În general, se pliază pe ce vrea cumpărătorul. Cineva i-a trimis, de pildă, o schiţă cu o carcasă de telefon spartă. Acesta să fie desenul de pe covor. Aşa l-a făcut. Altul a dorit un extraterestru. Marţian să fie! Sau reproduceri după Van Gogh.

Cea mai mare parte a desfacerii are ca destinaţie, actualmente, piaţa autohtonă. „Numai 20% reprezintă exportul”.

Certificatul de origine garantează calitatea

Fiecare operă de artă, poate fi denumită aşa fără doar şi poate, e promovată ca atare chiar de autorii ei. Adică semnată atât de cea care a conceput-o prin desen, dar şi colegele care au transpus viziunea între urzeli. „Certificatul de origine. Noi ne asumam responsabilitatea”.

La un covor se munceşte între trei şi şapte luni, în funcţie de mărime şi de complexitatea culorilor. Ritmul este de doi metri pătraţi pe lună. Această normă reflectă puterea fizică a unui om.

„Nu stau între bariere. Covoarele reprezintă şi felul în care eu văd lumea. Povestea pe care vreau s-o transmit”, designerul îşi spune tranşant punctul de vedere.

Are adesea curajul unor naraţiuni proprii, transpuse în fibre, bazate însă pe unduirile basmelor din casa părintească. Succesul nu s-a lăsat aşteptat nici în acest caz.

Conştiinţa nu are preţ

Odată a venit cineva la ea, în atelier, rămânând siderat de frumuseţea unui astfel de exemplar. Nu avea totuşi suficienţi bani la el. „Am acceptat cât avea în acea zi, convenind ca restul să mi-i aducă mai târziu“. Omul acela îşi face apariţia în Văleni abia peste câteva luni. Era în ajun de Revelion. Adusese datoria, până la ultimul leu. „Sincer, nu credeam că mai vine. Am fost uimită”

​

Câteva sfaturi pentru crescătorii de oi

Vorbim în continuare despre lâna românească, mult promovată în ultima vreme. Rozica dă din cap, a nemulţumire. Crescătorii de oi nu înţeleg un lucru, explică, anume că acest produs nu trebuie să fie marcat în fel şi chip. „Aţi văzut că oile au pe spinare felurite semne”, ca stăpânul să-şi recunoască mioarele. „Asta e o mare greşeală!”, continuă specialistul. Tocmai partea aceea de lână de pe spinarea animalului e cea valoroasă la ulterioara transformare în aria ţesăturilor. „E principalul motiv pentru care lâna românească are un preţ scăzut”. Sfatul profesionistului e ca ciobanii să se limiteze la crotalul pe care fiecare oaie îl are, conform legii. Turcia şi Franţa, în schimb, oferă lână de cea mai bună calitate, „fără impurităţi”. Dar la preţul de 40 de euro pe kilogram.

„Pentru că nu pot altfel”…

Majoritatea fostelor ei angajate sunt deja ieşite la pensie. Colectivul s-a redus la zece perechi de mâini, cu aproape la fel de multă experienţă. Profitul umblă pe sârmă. „Supravieţuim”, are curajul unei definiţii care dă fiori pe şira spinării. Există viitor pentru meseria asta? Designerul cade puţin pe gânduri. Nevoia de tineret e stringentă. Recunoaşte că salariul nu mai e atractiv, ca în alte dăţi. Aşa că la uşa manufacturii sale nu e înghesuială. „Dar nu mă las, merg mai departe”. De ce? „Pentru că nu pot altfel”…